Munţii Baiului: Valea Rea-Muntele Cumpătu-Posada

   Albert Einstein spunea că cea mai importantă decizie pe care un om o poate lua este aceea de a aprecia dacă universul în care trăieşte este unul prietenos, sau, dimpotrivă, unul ostil.

   Agresaţi de ostilitatea unui sistem croit până la ultima sa fibră să fie împotriva noastră (alimentaţie defectuasă, trafic infernal, fiscalitate împovărătoare, activităţi concurenţiale etc), visăm ca măcar muntele să ne ofere acel univers prietenos…

   Dar ce facem atunci când locurile prin care vrem să mergem se cheamă Valea Rea, şi mai are şi reputaţia proastă a două atacuri de urs şi o avalanşă cu final tragic?

   Revenim la dilema lui Einstein…

    Chiar dacă Munţii Baiului sunt văzuți de cele mai multe ori doar ca fundal pentru fotografiile făcute din Bucegi, trebuie să remarcăm că ei se impun în  peisajul alpin al Carpaţilor prin întinderea mare pe direcţia nord-sud, cât şi prin masivitatea cupolelor din zona golului alpin.

   Când urcăm muntele dinspre Prahova, accesul la culmea principală se poate face atât pe picioarele prelungi, cât şi pe unele văi cu drumuri forestiere.

    Împreună cu Lucian şi Adrian plecăm din Predeal puţin după ora 6 a dimineţii, dar când soarele e deja de două suliţe pe cer.

    Pe drumul spre gară ascultăm ultimele părţi ale cântecului de mierlă, cu care ne-am trezit la primii zori.

    Luăm bilete pentru Sinaia la personalul de 7,03, după care ne punem să hrănim un porumbel intrat cu curaj în sala de aşteptare.

   Frate, bagi în tine ca spartu! O sa te faci cât bivolu, de n-ai să mai poti să zbori. Ca curcile…

    Aşteptăm liniştiţi trenul la linia 1, când colo, ce să vezi, la linia 3 soseşte personalul pe care scrie chiar Braşov-Bucureşti.

   Mă reped la panou: linia1. Mă întorc pe peron şi văd că toţi călătorii au urcat în trenul de la linia 3.

   Zbor din nou la informaţii (mai să calc porumbelul… cred că seara porumbelul se va duce acasă pe jos).

   ,,Trenul dvs. vine la linia 1. La linia 3 e cursa unei alte companii.”

   Ce emoţii! Riscam să ne stricăm toata ziua dacă pierdeam trenul…

    Faţă de gara din Sinaia Valea Rea se varsă în Prahova mai sus cu câteva sute de metri.

   Aşa că mai întâi ne îndreptăm de pe peron spre amonte.

    Trecem pe lângă un cuib cu vreo 7 pui. Brrr… Cam răcorică în dimineaţa asta!…

    Mai sus vedem că un pod vechi peste Prahova e rupt, iar peste stăvilarul unui baraj nu se poate trece.

   Ne întoarcem, de data asta pe partea cealaltă a liniilor şi chiar în dreptul gării, printre anexele unui trust de construcţii, găsin podul peste care trece şi drumul forestier de pe Valea Rea.

   Bâjbâielile acestea fac deliciul turelor prin locuri nemaiumblate, dar când de ele ai parte chiar la începutul turei, observi că nu sunt prea mobilizatoare…

    Pe drum e răcoare şi umezeală şi mirosul de brusturi se împleteşte ce mirosurile frunzelor de castravan, anason sălbatic şi fenicul.

   Soarele abia se strecoară printre crengile cu frunze crude ale fagilor, dar promite că vom avea o zi frumoasă pe creastă. Şi asta e tot ce mai contează acum.

    Drumul e bun şi urcă constant. Când pe lângă apa zgomotoasă, când la mare înălţime, pe versantul stâng.

   Mergem voiniceşte, fără oprire şi după vreo 6km ajungem în dreptul unui foişor de observaţie.

    Puţin mai sus drumul se termină şi doar nişte urme adânci de TAF par să continue să urce mai spre dreapta.

   Noi trecem pe malul celălalt al firului de apă şi continuăm să urcăm pe o potecă mai largă, printr-o rarişte de arini.

    Din câte îmi dau seama, Valea Rea este singura din Munţii Baiului care te scoate cu bine la golul alpin şi nu se sfârşeşte în pădure, urmând ca până la lumină să fie nevoie să mai urci o vreme printre copaci.

   Ajunsă sub nişte picioare de munte înierbate, Valea Alpină se termina brusc, parcă închisă într-un amfiteatru impresionant.

   Uiţi de efortul cu care ai urcat de la cei 700m ai Sinaiei până la aproape 1400m de aici şi tragi aer în piept. …Începe să-ţi placă.

    Ultima jumătate de oră am urcat pe o mare de grohotiş revărsat de viituri pe toată lăţimea văii.

    Un ultim efort şi ajungem la baza a trei picioare de munte ce coboară foarte abrupt din Culmea Cumpătu, dinspre nord, iată, chiar până în firul Văii Rele.

   Facem pauză, mâncăm ciocolată şi umplem bidoanele cu apă. Apoi ne orientăm şi hotărâm să urcăm chiar pe primul picior de pe partea stângă.

    Am ales pentru astăzi acest traseu şi pentru că în această zonă superioară a Văii Rele se află Rezervaţia naturală cu narcise (Narcissus angustifolius) (probabil narcisa cu frunze înguste), flori pe care speram să le găsim înflorite şi pline de parfum.

    Vestea bună e că aici pe munte narcisele înfloresc în a doua jumătate a lunii mai.

   Noi am mai văzut poieni cu narcise în Munţii Baiului în zona lacului Orjogoaia, tot aşa, pe feţele sudice.

    Panta muntelui e foarte accentuată, iar narcisele înflorite ne însoţesc la deal pe mai bine de 100m diferenţă de nivel.

    Printre narcise cresc şi alte flori, îndeosebi stânjenei pitici.

    Multe narcise şi pe suprafaţa mai dreaptă a unui platou de mai sus.

    Gata cu fotografiile, căci mai avem mult de urcat până în creastă şi şi mai mult de mers pe culmea principală, până la capătul dinspre sud.

    Ieşim din zona cu flori şi mai sus zările încep să se deschidă spre sud.

    Culmea Cumpătu e cea mai lungă şi mai viguroasă pe care Baiul o lasă spre Prahova. Ea singură poate fi văzută ca un munte.

   Apoi constatăm că direcţia pe care urcăm noi drept la deal pare să ne conducă chiar pe Vârful Cumpătu, la 1651m alt., după o diferenţă de nivel de peste 300m din Valea Rea.

    Pe porţiunea finală ne orientăm jumătate dreapta şi urcăm în diagonală, mai spre culmea pricnipală.

   Direcţia iniţială de urcat, drept în sus, ne-a cam rupt picioarele…

    Aproape de Culmea Cumpătu trecem înapoi, de la vară la primăvară şi iarnă.

Muntele Cumpătu văzut din apropiere de culmea principală.

    De pe Vârful Baiul Mare 1895m, vedem spre nord Culmea Zamora, cea cu stâna şi cu drumul pastoral, iar mai în spate, de la dreapta la stânga, vârfurile Cazacu 1753m, Urechea 1715m şi Sorica 1620m.

    Mai înaităm pe culmea principală şi ajungem în punctul de mijloc al ,,amfiteatrului” Văii Rele. Jos de tot vedem piciorul pe care am urcat, cel mai din spate, de pe lângă pădure.

    Pe culme e soare, dar suflă vântul. Dealtfel Munţii Baiului sunt renumiţi pentru aşa ceva.

    Prindem şirul de culmi spre sud, urmând ca să ne întâlnim cu drumul alpin ceva mai jos, puţin înainte de Muntele Drăganu.

    Pădurea de fag abia acum înfrunzeşte la marginea sa de sus, iar stânele sunt încă pustii.

    Mai departe drumul de gipane ocoleşte vârfurile pe curba de nivel, iar cel de ATV-uri ţine linia culmilor.

    Un picior de munte mai înverzit se lasă în stânga, spre Valea Doftanei.

Spre dreapta identificăm uşor plaiul lung de pe Piscul Câinelui.

    Mai departe, spre sud, vedem zona mai joasă a Vârfului Vornicu 1627m şi mai în spate Culmea Gagu Mare.

Poieniţe de genţiane.

    Dincolo de Vârful Piscul Câinelui 1658m vedem că am ajuns în dreptul caselor din Sinaia.

    Şi pe Bucegi, mai sus de Cota 1400 identificăm Vârful cu Dor şi Furnica.

    Iar mai în dreapta, Caraimanul şi Coştila. Acolo razele de soare se îngână cu norii de ploaie.

    E ştiut că Munţii Baiului sunt mai puţin fotogenici. Doar pe la marginea pădurii, şi doar cu teleobiectivul, mai surprindem câteva peisaje mai dinamice.

    Tot muntele e brăzdat de potecile de oi, cele care urmăresc totdeauna curbele de nivel.

    De pe Vârful Mierlei 1660m, o privire spre înapoi. Cel din dreapta e Vârful Drăganu, cu drumul pe care am coborât în diagonală, iar mai în spate se văd Vârful Baiu Mare şi o bucată din Culmea Cumpatu.

   De acolo venim noi.

Stâna de pe faţa sudică a Piscului Câinelui.

    La sud de Vârful Mierlei altitudinile încep să scadă vertiginos, iar drumul ajunge să se apropie de marginea pădurii.

    Abia mai jos vedem că de fapt drumul nostru se lasă pe partea dinspre est a Muntelui Răzoarele.

O altă stână, pe un plai dinspre Valea Doftanei.

Şi o alta chiar sub noi, pe Muntele Răzoarele.

Chiar în marginea cărării fotografiem nişte primule roz.

    Suntem din nou pe culmea principală. Vedem că spre Valea Prahovei coboară picioarele de munte Seţu şi Doamnele.

   În vale sclipesc acoperişurile caselor din Comarnic.

Stâna din Muntele Răzoarele, pustie şi ea.

Două flori de Trâmbiţa ciobanului, (Genţiana ciliata).

    În apropiere de Vârful Doamnele-Tituleni 1403m drumul alpin pe care am venit coteşte spre stânga, peste Muntele Florei şi se îndreaptă spre satul Secăria.

    Noi mergem înainte, spre sud, urmărind o potecuţă pe care ne-o sugerează gps-ul lui Adrian.

   În faţă continuăm să vedem Comarnicul, ceea ce, deocamdată, e bine.

    Doar că odată ajunşi la liziera padurii de molid, poteca semnalata de gps face şi ea stânga şi ne îndreapta tot spre Valea Doftanei.

Avem totuşi ochi ca să vedem că a înflorit şi bradul…

    Continuăm să ne încredem în semnalul de la sateliţi, mai ales când vedem că poteca din harta lor coteşte brusc spre dreapta, spre pădure, ocolind un mic adăpost.

    Nu peste mult timp auzim câinii de la o stână şi o altă ,,părere” de potecă ne scoate la un izvor amenajat.

    Când dăm să ieşim la luminiş suntem înconjuraţi pe dată de câini ciobăneşti care ne-au şi simţit.

   Vine ciobanul şi stăm de vorbă.

    Ne face cunoştinţă cu ,,Sobi Ceh”, noatinul de un an, cel mai jucăuş acum, dar care promite să devină un câine de nădejde.

    Aspectul alpin al muntelui dispare cu totul, în schim noi încă nu avem convingerea că direcţia asta a potecilor, spre sud-est, ne va conduce în cele din urmă la Posada.

Prin fâneţe abia înverzite.

Pe aici padurea e aşternută cu covor de leurdă înflorită.

Ieşim la un drum forestier care, în sfârşit, pare să se îndrepte spre Valea Prahovei…

    Drum foretier care ne scoate în cele din urmă în DN1, în zona serpentinelor de la Posada, mai exact în dreptul podului de peste Valea Floreiului.

    După liniştea de peste întreaga zi, în care am întălnit doar pe ciobanul de acum o oră, ieşim în hărmălaia traficului de pe Valea Prahovei.

   Până în Posada (facem dreapta, spre Sinaia), mergem pe marginea drumului, într-un trafic de tiruri şi alte sute de maşini.

   La izvorul de pe marginea şoselei, de dinainte de Posada, e oprită o dubiţă.

   Strig, peste maşini, la sofer să ne ia până la Predeal.

   ,,Unde să vă urc?”

   ,,În dubă, ca pe Iorga!”

    Ajungem în Posada.

    Posada e cunosută pentru serpentinele care se aglomerează în zilele de sărbătoare, dar ea are şi o haltă pe calea ferată.

   Doar că de la drum la calea ferata nu există în zonă un drum care să coboare.

   Dibuim, cu mult fler, o potecuţă, prevăzută cu trepte de beton, care coboară spre gară imediat după curbă,  după cum arată fotografia.

    Halta e pustie. Clădirea garii e închisă pentru călători, iar în ea se pare că locuiesc două famili.

   Am scăpat din nou de hărmălaia de pe drumul naţional şi aici e linişte.

   Până vine personalul nostru stăm de vorba cu 2-3 oameni ai locului, care stau pe pietre aşezate în iarbă şi se chinuie cu un pet de bere la 2l.

   Echipa îmi reproşează că e pentru prima dată când coborâm de pe munte, însetaţi, şi nu dăm şi noi cu nasul într-o cârciumă, să bem o bere…

    Apoi când coboară personalul de Ploieşti vedem că cei doi puşti care se jucaseră cu mingea dispar de pe peronul de vizavi…

   ,,Se duc cu trenul până la Comarnic şi se întorc cu personalul dumneavoastră, cel de Braşov. Se joacă.

    Am avut parte de o zi însorită, nu prea călduroasă şi cu un traseu de peste 10 ore.

   Apreciem că dacă urmam drumul de creastă spre Secăria, ocoleam mai bine de o oră şi astfel am fi pierdut trenul de întoarcere la Predeal.

   Cât stăteam de vorba cu oamenii în spatele gării, parcă am auzit noi nişte tunete spre Bucegi, dar nu le-am dat importanţă, aici era senin.

   Abia în tren când am intrat în Sinaia am văzut ca afară toarnă cu găleata.

    Iar în Predeal dăduse şi cu piatră.

    În concluzie, de această dată muntele se dovedise să fie pentru noi un ,,univers prietenos”.

   Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră!

   De fiecare dată.

   Pentru o mai buna imagine a traseului parcurs adaug si ,,track-ul” turei:

Si o harta plana:

   Se observa ca Valea Rea se orienteaza mult spre nord, urmand ca urcarea in culme sa se faca in Culmea Cumpatu si nu in culmea principala.