Într-o zi, pe la mijlocul lui iulie, plimbându-mă pe faleză am observat un fenomen ciudat. Undeva pe la mijlocul Dunării puteai remarca o dungă de apă liniștită asemenea siajului unei nave ce tocmai trecuse recent pe acolo. Te uitai stânga-dreapta după convoi dar acesta se încăpățâna să apară, ceea ce logic gândind era normal, dunga era dincolo de șenalul navigabil, marcat cu geamanduri verzi și roșii.
Peste câteva zile misterul dungii albastre a început să se elucideze. Din apele adânci ale fluviului a apărut o coamă, asemenea spinării unui uriaș cetaceu. Zi după zi coama se lungea și începea să facă mici cocoașe pe ambele părți, înconjurate de ochiuri de apă.
Primii atrași de ciudata creatură au fost pescărușii care au început să se înghesuie cu sutele pe cocoașele de nisip în căutarea unei mese ușor de procurat. I-au urmat la câteva zile pescarii care s-au gândit că poate printre dunele de nisip tocmai ridicate de pe fundul apei or mișuna bancuri de obleți, căutând adăpost din calea răpitorilor.
Peste câteva zile au apărut caiaciștii, veniți în descoperirea și explorarea pământului cel nou. Buhul a început să se ducă. Peste câteva zile au apărut și cei cu bărcile de agrement, cu motoare cu mulți cai putere, pentru a avea cu ce să se laude față de prietenii lor. Unul din ei, mai curajos, a instalat pe duna cea mai înaltă un grătar portabil și pe insulă s-a încins o petrecere în toată regula.
Unul din consilierii primarului a venit și el într-o zi într-o barcă de mare viteză pe insulă. A doua zi a apărut un articol în ziar în care se vorbea despre insulă, despre binecuvântarea cu care natura i-a blagoslovit pe cei din oraș. Primarul însuși a luat cuvântul într-un interviu televizat și a spus că insula va fi de un real folos în construirea podului peste Dunăre sau a tunelului sau ce-o fi, nu am prea înțeles exact. Un consilier de la județ a precizat că, nefiind situată în perimetrul orașului, insula aparține mai degrabă consiliului județean decât primăriei, așa că e mai normal dreptul județului să folosească insula decât cel al primăriei. Aflând de situația creată din presă, președintele consiliului județean vecin a trimis și el un reprezentant, că deh, insula e situată la mijlocul Dunării și atunci și județul vecin are dreptul la jumătate din aceasta sau măcar o cotă parte, se poate negocia.
De vreo două zile a început să plouă. Apele Dunării au început să crească și insula se micșorează pe zi ce trece văzând cu ochii. Pescarii, caiaciștii și vilegiaturiștii au plecat. Primăria și consiliul au renunțat la investiții, că doar nimeni nu vrea să își lege numele de ceva ce oricum se duce de râpă.
Doar pescărușii, încăpățânați, încă mai zăbovesc pe insulă, în căutarea bancurilor de jai sau a vreunui oblete rătăcit, umplând dunele de nisip cu ”v”-urile picioarelor lor.
–
–
–
–
–
Acest articol este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
–
–
Autor: Eduard Munteanu
–
–
@Acest jurnal este proprietatea intelectuală a domnului Eduard Munteanu. Orice utilizare a informațiilor din acest jurnal se va face numai cu acordul autorului.
Ceva a lipsit din acest peisaj.
Arheologii !
S-a pierdut şansa oferită de a readuce la viaţă mult misterioasa Atlantidă !
Superb pamfletul!
Pacat ca-i adevarat!
🙂
bancuri de Jay, mama cata benzina s-a consumat pentru mai nimic , poate doar accelerarea incalzirii globale
Ceea ce aparut acum, datorita cotelor extrem de scazute , nu este altceva decat ceea ce a mai ramas din fosta insula din fata plajei Cocuta , care a disparut , dupa indiguirea din 84-86
Cand simt ca e rost de ceva reclama in mass-media, ai nostri foarte orientati si „interesati si iluminati” politicieni profita la max., chiar cu riscul de a deveni ridicoli. Touche, Edi! … si ar trebui pamfletati mai des „multiubitii” nostri politicieni, nu trebuie iertati.
Mulțumesc tuturor pentru aprecieri.
In ciuda imaginii de final, ”Insula” nu se referă la o anumită insulă în particular.