Omului îi e dat să treaca peste orice greutate. Iar mocanii sunt oameni zdrahoni, căci dintotdeauna în fiinţele lor a rămas măcar un dram de snagă, din puterea produselor de la stână.
Când umbli cu mierea sfârşeşti să te lingi pe degete şi doar pentru că aşa se cuvine…
Doar că în pustietăţile Dobrogei oaia nu mai apucă să se îngraşe, brânza pare mai seacă, iar friptura de batal nu mai are nici măcar gust de seu.
Şi din aceste cauze ciobanului îi e dat ca în primăvara să ia drumul în răspăr, înspre munte.
După cum bine socotiseră, după Sfântul Ion începuseră a făta, una după alta, toate oile, iar zilele călduţe din februarie îi aflară prin poienile însorite dinspre Beidaud şi Caugagia.
Nădăjduiau să se întoarne din timp la munte, aşa încât sărbătorile Sfintei Învieri să le petreacă acasă, la Zagon.
Apoi prin ţinuturile astea dintre ape, odată cu primăvara timpurie, începuse a merge vorba că prin Moldova se porniseră vâlvătăi de răscoală. Oamenii se adunau dimpreună împinşi de foame, dar mai ales de nedreptate şi aprindeau conacele şi acareturile boierilor.
Asemenea griji n-aveau a tulbura şi Dobrogea. Aici viaţa a fost dintotdeauna nestatornică, iar perindarea atâtor neamuri fără niciun căpatâi nu îngaduise pământului să ridice boieri. Aici sărăcia fusese împarţită după dreptate, adică tuturor.
Când flăcările coborâră din Moldova şi cuprinseră întregul Bărăgan, stăpânul de munte înţelese că i se retează astfel drumul de întoarcere al turmelor la munte.
Hotarî să aştepte. Ridică stână acoperită, cu foc sub comarnice şi sală de celar pentru brânză. Apoi degrabă porni la alegerea caşului din mulsori.
Doar că hotărârea de a trece cu oile peste vipia verii dobrogene poate fi mai hazardată decât păşirea peste iarna de la munte…
După primele zile de arşiţă iarba crudă îşi păli din frăgezeala verdelui şi începu a gălbeni.
Urca pe câte un gorgan de pământ despre care oamenii mai bătrâni spun că ar fi morminte pagâne, din vremurile de dinaintea crucii. Însă despre acei locuitori de la începutul timpului nu se mai povestea nimic. Nu mai rămasese de la ei nici amintirea amintirii.
Stătea nemişcat şi privea spre depărtări cu nelinişte. Era acea tristeţe a infinitului, în timp şi spaţiu, pe care numai stepa o poate evoca.
Dogoarea pământului făcea să tremure lumina zării, iar spre răsărit părea că se întinde o apă lină, dar întunecată.
Şi astfel fundul uscat al fostei mări părea că se visează, în soarele amiezii, în starea sa iniţială, de întindere de ape albastre. Această părere, spectaculoasă înşelare a ochiului, era numită ,,apa morţilor”, de parcă nu era îndeajuns că pământul era lipsit de viaţă, acum şi apele erau negre şi încremenite în nemişcare.
Salvarea avea să vină tot dinspre mare.
Negustori turci, din cei mari, de la Istanbul, căutau să cumpere cârlani pentru tăiere. Se minunaseră de mulţimea de oi bine rânduite pe care le aflară la Beidaud şi pe loc se oferira să le cumpere pe toate.
Stăpânul de munte nu se învoi. Dar asigurase că va cugeta peste noapte.
…Dupa trei zile poposisera cu turmele în latura Constanţei. Ridicată pe vapor, oaia mai că dubla preţul din stână. Dar şti, nu hârtii, bani frumoşi, creiţari de aur, din cei zimţaţi pe margine…
Apoi se dovedise încă o dată că soarta răsplăteşte pe cel îndrăzneţ.
Se întoarseră la Zagon doar cu caii şi măgarii. Şi cu câinii. Cu galbeni poţi cumpara o nouă turmă întreagă, dar niciodată un câine credincios. Toţi paznicii lui blănoşi erau dobândiţi din prăsilă. Pe drumul de întoarcere suiseră câinii în căruţă doar pentru a se lipsi de alaiul stârnit prin sate.
Păreau că s-au întors învinşi, dar lumea poate învia din doar buna chibzuinţă a unui singur om.
Îşi sporiră turmă nouă din jumătate din galbenii dobândiţi şi viaţa de pe munte redeveni repede ca cea lăsată cu un an în urmă.
Aveau să păstreze în minte acel an 1907, când ei se întorsesera ca dintr-o pribegie, fără dobitoace, dar cu o mai bună înţelegere a lumii.
Anii zburară ca o parere. La început egali unii cu alţii. Mai apoi nu.
Tibor se ridică bărbat priceput la treburile stânii şi neînfricat în cercările de vară cu ursul şi în cele de iarnă cu lupii veniţi dinspre stepele îngheţate ale Bugeacului.
Mai neîndemânatec păru că se află la aşternerea lucrurilor din propria viaţă, când îi veni vremea însurătoarei.
Doar supuşenia Leilei îl făcu să-şi mai vină în fire, căci frumoasa tătăroaică îi răsplatea dragostea numindu-l stăpân al sufletului ei.
Din prima clipă fusese uimit de gingăşia ei, ca de odor chinezesc. Iar după nuntă îi veni greu să o treacă în rândul muierilor din Zagon, femei harnice şi bine pricepute atât la treburile casei, dar şi la cele ale stânei.
Se înşela, căci hărnicia ajunge să deprindă toate lucrurile.
Mai mult, femeia lui firava, ca o creangă de lăuruscă, dar cu nume de lalea, avea să-i dăruiască un fecior viguros, straşnic la strânsoarea mânuţelor, ca un român adevărat de dincolo de munţi.
Şi spre deosebire de celelalte femei ale ciobanilor, tătăroaica lui simţea chemarea întinderilor însorite ale Dobrogei, iar hotărârea de a-l însoţi în drumul de iarnă al turmelor fusese doar o pricină măruntă a vorbelor lor puţine.
Şi viaţa lor bună, aşezată şi binecuvântată de Dumnezeu, părea ca o poveste însăilată pe o carpetă adusă de la Istanbul şi prinsă pe un perete al casei din faţă…
Doar că la această a doua furtuna stârnită printre oameni, norii negri veniră asupra Dobrogei împinşi dinspre miazăzi.
Dar pe zi ce trecea se dovedea că, războiul ca război, adusese spre ei doar bubuiturile stinse ale tunurilor.
Stăpânul dosise turmele prin oastroavele dintre apele Goloviţei şi ale Caranasufului şi spera ca astfel vor trece cu bine şi peste această nouă încercare.
În schimb necazul fusese aruncat asupra stânei de către bandele de hoţi bulgari ori tătari venite de dincolo de graniţă în spatele vârtejului de pleavă al frontului.
Stapânul cercă a se dovedi şi în aceste împrejurări destoinic şi neînfricat. La început plăti tainul în oi şi brânză cerut de hoţi, iar când aceştia începură a se nădi la avutul lui nu pregetă să şi-l apere cu puştile.
Doar ca glonţul nu mai era de mult arma celui voinic…
Rămas cu grija tuturor lucrurilor, a dobitoacelor şi a oamenilor, Tibor se strădui să urmeze rânduiala tatălui său.
Se bucură la încetarea razboiului că se mai potoliră puhoaiele nelegiuiţilor, dar nu putu să vadă că apele liniştite nu sunt şi limpezi…
Hotărâse să vândă şi el turcului o samă din oile pentru tăiere, urmând ca din galbenii dobândiţi să-şi sporească numarul de mânzări prin cumpararea lor de la munte.
Nu apucase să plece de la vapor când cumparătorul oilor se înfiinţă dinainte-i cu un alt negustor turc. Pentru o clipă socoti dacă ar mai fi ceva în stâna de scos la tocmeală. Dar înţelese repede că nu asta i se cerea. Vechea cunoştinţă se simţi datoare să rostuiască discuţia:
,,Efendi Tibor, eu plecat în faţa priceput cioban român! La el cel mai berbec gras, cel mai mare de un an cârlan! Se vede la mine, la fel priceput negustorie efendi Tibor! Acuma iată, după mine arcadaş Mete dorit vinde la tine mină de aur.”
Şi celălalt turc:
,,Efendi Tibor, în urma rezbel de aici, turc la mine nu văzut bine în Dobrogea. Tot la fel, în urma rezbel, puţini oameni de Dobrogea avut bani. Noi doi întâlnit taman bine! Pe puţinii tăi bani de oi eu dau la tine un munte de aur. Dau la tine mina de aur Altân-Tepe. La limba noastră asta semnează Dealul de Aur. Tu aici bani scoţi din pamânt, pui degrabă îndărăt, două luni.”
Câştigul venit acum şi din întinderea stepei şi din fundul pământului spori lui Tibor încrederea în sine. Pe lângă cioban şi negustor , devenise mai de curând şi antreprenor de băieşi.
Îşi cumpară de la Constanţa costum de haine şi palarie de fetru, iar când le puse pe el se simţi strâns ca într-un veşmânt de năsălie.
Şi şareta cu arcuri se dovedi nepotrivită pe drumurile de glod uscat ale Dobrogei, aşa că noul stăpân era de-acum mai mult călare şi tot plecat la drumuri lungi.
Se pornise un vânt uscat dinspre stepe. Stăpânul stânei poruncise ciobanilor să astruce oile pe sub râpe ori sub streaşinile de păpuriş ale târlelor de pe baltă.
Se vedea cum, de peste mări, purtaţi de vânt, sosesc aici fulgi de negară, dar şi mătasea funigeilor, firicelele lucitoare, cu păienjeni abia văzuţi atârnând la unul din capete.
Asta prin aer. Dar şi valurile aruncau pe pământul încins alte şi alte vietăţi risipite prin lume, ţestoase molcoame, şerpi groşi ca pe mână şi nişte muşte mari, care odată zvântate de apă se prindeau de crengile copacilor şi porneau a scrâşni asurzitor.
În această noapte întunericul de smoală sporea şi mai mult vrăşmăşia vremii.
Stuhărişul suna uscat şi din stână abia se auzi glasul câinilor de la târla dinspre drumul de sosire.
,,Tibore, ia să-ţi domoleşti câinii, alminteri oamenii mei îi puşcă! se auzi un glas dogit, dincolo de graniţa luminii de la focul din vatră.
Încă un pas în faţă şi lumina pâlpâită dezvălui chipul întunecat, ca de animal al nopţii, al banditului Kara Ali.
Stăpânul îi veni dinainte tâlharului fară ca să se teamă:
,,Ce vrei?! Ori batalul din tain n-a ajuns la Caranasuf?!”
,,Batalul e tain de cioban. Acum Tibor e mai mult de atât. Am venit să dai la mine aur!”
,,Acuma aurul e deabia în glodul spălat. Nu s-a ales.”
Dar nu degeaba îi mersese numele banditului de Ali cel Negru. Trase hamgerul şi pătrunse cu el în stână, de partea cealaltă a focului. Smulse pe băiatul stăpânului din braţele mume-si şi-l ridică cu o mână la înălţimea feţei:
,,Poftim de l-alege acu!” şi lovi ca cu oarecare bândeţe creştetul pruncului cu latul cuţitului.
Slobozit din stânsoare, copilul se grămădi jos, moale ca o pasăre răpusă de alice. Mamă-sa se grămădi peste el urlând de durere.
Simţindu-se atins în locul cel mai subţire, Tibor împinse pe bandit cu scârbă:
,,Aşteaptă, numa!”
Dădu în laturi jarul din vatra cu latul cizmei şi prinse a săpa pământul de sub foc.
Tâlharul smulse punga de piele din mâna ciobanului, o drămălui de grea în palmă şi o vârî în sân:
,,Degrabă să alegi şi aurul din spălătură! Mă întorc ca mâine!”
În miezul de smoală al aceleiaşi nopţi porni spre Constanţa în galopul cailor, cu copilul lovit strâns bine în braţe.
De la doctori se abătu prin port pentru a schimb o vorbă cu căpitanul vaporului de cârlani pentru Istanbul.
Prinse dosul mâinii marinarului şi-i întoarse palma în sus. Lasă să cadă, unul câte unu, şase creiţari de aur. Plata pentru două puşti din cele mai noi, cu lunetă nemţească. Nu trebuiau să fie arme de duzină, ci din cele de tocmeală, cu numele proprietarului înscris pe patul de lemn lustruit.
Avea sufletul frânt de mila copilaşului, dar şi ars ca cu fierul roşu de umilinţa că o făptură de aşa de jos, ca Ali Kara, un tâlhar nelegiuit şi fară vorba dreaptă, să ajungă să-l îngenuncheze pe el, taman acum, când era în vârful puterii sale.
Următoarea întâlnire cu banditul nu îl va mai surprinde nepregatit.
Alese doi oameni destoinici şi-i deprinse să ţinteasca de la distanţă mare cu puştile cu lunetă nemţească. Se minunară ciobanii când văzură cum tubul de sticlă aduce pe duşman la doi paşi pe dinainte… Promiseseră că va fi treabă uşoară să ţintească pe bandit, chiar şi pe întuneric.
În fiecare seară pregătea pânda. Aşeza pe cei doi tragători la distanţă faţă de stână la care nu mai puteau fi bănuiţi de nimeni.
Apoi îi deprinse cu planul său: stăpânul va ieşi dinaintea banditului cu un felinar aprins ridicat deasupra capului, ca la o cercetare de lătratul câinilor. Clipele astea vor fi prielnice ţintaşilor, iar când genunchii hoţului vor fi luaţi deja la ochi, el va lasa lumina în jos, ca un semn de tragere.
Kara Ali căzu ca secerat pe pământul negru ca tăciunii stinşi.
Se mai auziră focuri de puşcă răzleţite, apoi soţii banditului se depărtară în galopul cailor.
Tătarul mai răcni o vreme, după care grohăi gâlgâit, ca un porc înjunghiat şi în cele din urmă tacu ca mort.
Atunci se apropiară ciobanii cu puştile în cumpanire şi porniră a cerceta fapta la lumina felinarelor.
Se înfăptuise legea, căci şi celui mai aprig lup îi e dat să sfârşească tot sub bâta ciobanului…
Chiar de a doua zi lucrurile vieţii începură sa se aştearnă în făgaşul lor. S-ar fi crezut că e un făgaş mai strâmb, dar era totuşi unul.
Viaţa îşi căuta cale pe mai departe, chiar dacă, spre exemplu, baia de aur de la Altân-Tepe seca cu fiecare zi în care se scotea pământul pentru spălare.
Băiatul stăpânului creştea, dar se dovedea tot mai limpede că mintea îi rămasese la înălţimea din clipa în care fusese pălit de tâlhar drept în creştet…
Iar vestitul Kara Ali nu mai inspira nimănui teamă. Rămasese olog şi pe zi ce trecea se făcea, parcă, tot mai mic, se stafidea. Era neplăcut la vedere ca o arătare de bâlci şi trăia din mila celor de la stână.
Dintr-o scândura largă oamenii îi lucraseră un căruţ cu roţi mici, de lemn şi era tras de colo până dincolo chiar de flacăiaşul cu minţile rătăcite, ca pe o jucărie a sa.
Când îi vedeau prin sat, ori prin faţa bisericii, băieţaşul sărac în duh, trăgând după el arătarea proţăpită pe scândura căruţului, oamenii întorceau capul şi îşi faceau cruce: ,,Doamne apără şi fereşte!”
Aşa fuseseră văzuţi şi ultima oară pe dealurile dintre Beidaud şi Altân-Tepe. Era o toamnă dulce în Dobrogea. Cărpiniţa şi gorunul gălbeniseră frunza fară a o lepăda, iar pe păduri parcă jucau flacări, că nu-ţi mai venea să te opreşti din preumblare.
Ajuns la mină, atelajul acela ciudat, de oameni batuţi de Dumnezeu, apucă pe una din gurile părăsite.
Ceva îi tragea spre afund, fără a fi în stare să se grijească de pericolele întunericului. Se putea surpa peste ei vreo vână de pământ mai moale, ori puteau să cadă într-o gura adânca de încărcare…
N-avea a şti nimeni ce s-a întâmplat acolo în pământ. După ei le rămasese în urmă doar numele minei aceleia de aur: Baia Ologului. Celui căruia i se prezisese că nu va sfârşi nici de glonte, nici de ştreang şi nici de cuţit şi, prin urmare, poate că se crezuse nemuritor…
Hazardul nu-i nici orb şi nici absurd. Doar pentru noi el pare că ar ţine de domeniul arbitrariului. Dar poate că nu. De ce n-ar aparţine el unui domeniu al logicii care scapă înţelegerii noastre?
Şi apoi la fel de binecuvântate sunt şi rânduielile care se sfârşesc rău. Sau poate doar oamenii au impresia că iese rău. Dumnezeu nu face decât bine şi doar oamenii nu ştiu să deosebească una de alta…
Dumnezeu dă libertate lupului să mănânce oaia, dar sfătuieşte pe cioban cum să se apere de jivină de data viitoare…
După toate cele întâmplate, stăpânul închise mina şi-i zidi gurile.
În primavară îşi duse turmele îndărăt la munte, pe Plaiul Renţii. Cu galbenii rămaşi în pungile de piele cumpără vreo suta de hectare de fâneaţă în hotarul Zagonului. Hotarâse să nu mai porneasca în toamna cu oile spre balţile dobrogene, ci să le ierneze acasă, cu nutreţ.
Vulturii timpului se mai rotiră o vreme pe deasupra stepelor dinspre Caugagia, Beidaud şi Altâ-Tepe, apoi porniră în plutire spre alte zări.
Astfel că Baia Ologului căzu în afara timpului şi în uitarea de până astăzi.
Doar vântul continuă sa sufle o boare de racoare dinspre aria mării, ca o speranţă…
,,Era acea tristeţe a infinitului, în timp şi spaţiu, pe care numai stepa o poate evoca”…spune Gigi Cepoiu, cel mai Mecanturist dintre scriitori, cu bucuria inaltimilor in suflet…
Frumos, felicitari!
Nicoleta
Dupa lectura integrala a povestirii, imi vin in minte doua cuvinte: originalitate si talent. Felicitari, Gigi !
Apoi, ma Gigi, io imi scot palaria in fata dumitale. Si zic sa mai perii un pic nuvela, apoi musai sa ii gasesti loc pe niste pagini tiparite cumsecade. Ca ii prea altfel decit sunt altele acuma si pacat ar fi sa se piarda in efemeritati virtuale, in loc sa sada cu cinste pe un raft.
Mă bucur că prietenii află din aceste poveşti lucruri interesante despre Dobrogea!
În rest nu am niciun motiv ca să scriu o carte.