”În jurul nostru, viața izbucnește în minuni: un pahar de apă, o rază de soare, o frunză, o omidă, o floare, râsetele oamenilor, picăturile de ploaie. Dacă ești conștient de asta, e ușor să vezi miracole peste tot. Fiecare ființă umană este o multitudine de miracole. Ochii care văd mii de culori, forme și umbre; urechile care aud un zumzet de albină sau bubuitul unui tunet; creierul care concepe un fir de praf sau la fel de ușor întregul univers; inima care bate în același ritm cu pulsul tuturor ființelor. Când suntem obosiți și ne simțim descurajați de luptele vieții cotidiene, s-ar putea să nu observăm aceste minuni, dar ele sunt întotdeauna acolo”

–

De mult timp îmi doresc să scriu câteva cuvinte despre apă.  Apa întotdeauna m-a atras dar în același timp mi-a inspirat teamă și respect. Să fi fost copilăria mea petrecută pe malurile lucitoare ale Dunării cauza principală a acestei atracții sau poate doar proprietățile neobișnuite ale fluidului magic, nu știu.

Știu că, mic copil fiind, îmi plăcea să îmi bag mâinile până la coate în apă în timp ce barca înainta repede peste fluviu mânuită cu îndemnare de brațele puternice ale tatei la rame. Mă fascina faptul că râul, cât era el de mare și puternic, se dădea puțin la o parte să facă loc și mâinilor mele. Mai mult de atât contactul cu apa era mereu ca o mângâiere. Mă uimea în același timp, în alt sens, încăpățânarea apei, voința ei de a pătrunde mereu prin  cea mai mică crăpătură dintre scândurile bărcii. După un timp tata arunca ispolul către mine și striga ”Hai, nu mai sta, pune mâna și scoate apa din barcă!”

Mă uimea forța mută a apei, puterea ei de a ocoli orice obstacol, de a pătrunde în cel mai tainic ascunziș. Țin minte cum în doi-trei ani Dunărea a înghițit imenșii bolovani de piatră făcuți de om, de care atârna scris cu litere de-o șchioapă ”Plaja Cocuța”. I-a târât încet spre mal profitând de prietenul său servil, nisipul. Apoi într-o primăvară i-a băgat cu capul la fund și apoi bâldâbâc – duși au fost pentru vecie.

Dar cel mai mult din toate mă uimea prinosul de viață pe care apa îl aducea întotdeauna: plasele pline cu pești ale pescarilor,  verdele plantelor, orăcăitul broaștelor, zborul păsărilor. Primăvara mai ales, luciul bălților, desișul stufărișului sau umbra copacilor de pe malul apei se preschimbau dintr-o dată într-un zumzet și colcăit a multe și care mai de care mai minunate creaturi pe care ochii mei curioși de copil așteptau cu nerăbdare să le descopere.

Apoi lucrurile s-au schimbat.  În multe locuri, la sfârșitul epocii comuniste, Dunărea a fost îndiguită și multe din bălțile și lacurile de altă dată au dispărut, lăsând loc terenurilor agricole sau pășunilor de animale. Peștele, nemaiavând unde să se înmulțească, s-a rărit. O parte din păsări au plecat spre alte luciuri de ape, încă neîmblânzite de om. Barca a putrezit la soare cu copastia în sus, asemenea scheletului unui pește uriaș.

Dar uimirea a rămas. Așa că am plecat să redescopăr magia apei,  de data aceasta într-unul din caiacele măiestre ale lmboldului lui Valerică (https://www.facebook.com/Imbold.ro), într-un loc unde digurile nu au ajuns, într-unul din locurile încă sălbatice ale Rezervației Biosferei Delta Dunării, complexul lacustru Telincea-Parcheș, în aventura ce aveam să o numesc ”In lumea păsărilor”. Plecarea s-a făcut de lângă mânăstirea Saon.

Participanți: Eduard Munteanu, Valerică Râmbu, Dan Popa, Doina Popa, Alexandru Grigoraș, Cristi Iosifescu, Simona Iosifescu, Corneliu Roșca, George Isac, Lucian Vlad

Cuvintele pe moment sunt suficiente, așa că vă invit să retrăim împreună o zi minunată de primăvară și vă las în compania imaginilor surprinse de fotograful de serviciu, Doina Popa (mulțumesc Doinița!). Come on!

Un nou început

Lisița

Înaintăm printre nuferi

Iată și o prezentare ”din mers” a participanților:

Amiralul Valerică și fotografa Doinița

Șeriful Alex

2 X Iosifescu

Dan – căpitan de plai

SuperGeorge

Lucian – the One

Un avocat celebru

Io

Intrăm pe canal

Wonderland

Speed limit

Magic

Intrăm pe lacul Parcheș

Acostăm în satul Parcheș

Pauză de masă și relaxare

Pornim din nou la drum spre lacul Telincea, de data asta prin bălți. Punct de reper- turla mânăstirii

Pe lângă dealul verde

Leading the pack

Zâmbet

Nufăr galben

Nufăr alb

Oac!

Lebede?

Lebede!

Repaos

The waterworld

Pui de lișiță

Stânjenel de apă

Reflecție

La revedere Telincea!

–

Ți-am spus pe țărmu-i : – ,,Balta aceasta mă-nfioară.
Nu tremură pe dânsa nici cer, nici nor, nici zbor,
Și sub povara sură și grea de cositor
Oglinda ei nu simte lumina din afară.

Nici salcia pe maluri frunzișul nu și-l plânge,
Nici nufărul pe apă nu râde alb în stuf.
Pe maluri ning scaieții zadarnicul lor puf,
Pe apă ca un blestem se răsfrânge . . .”

Lumina serii însă se răspândi pe iaz,
Și se făcu din apa murdară o grădină
În care cresc din fire și pete de lumină
Zambile, și lalele, și roze de Șiraz.

Și când albastrul nopții ne-aduse micșunele
Pe pajiștile apei și lin le-a răsfirat,
Când cerul, pentru clipa de taină, și-a lăsat
Pe-aleile lichide prundișul alb de stele,

Noi în genunchi căzurăm . . .
Petale cu petale,
Din balta cea mai tristă grădină ai făcut.
O, Doamne, înflorește și bietul nostru lut
Cu raza pogorâtă din darurile tale!

Ion Pillat – Balta

–

–

(va urma)

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Text: Eduard Munteanu

Foto: Doina Popa

–

–

@Acest jurnal este proprietatea intelectuală a domnului Eduard Munteanu. Orice utilizare a informațiilor din acest jurnal se va face numai cu acordul autorului.