Tidva viteazului Sviatoslav

  I

    De fiecare dată când străbatem Dobrogea, dar mai cu seamă în zilele limpezi de toamnă, când vântul sună prin frunza uscată de secetă, dar nelepădată de pe ramul gorunului, găsim să ne bucurăm vederea şi sufletul cu maruntele frumuseţi ale naturii de pe întinderi şi coline, nebănuind că suntem aici doar întârziaţii cei mai de pe urmă a ce va fi fost vreodată mărire şi strălucire omenescă într-o margine de neostoită lume.

   Aici vulturii timpului au sfâşiat cu ciocurile lor de fier vieţile a mii de oameni neştiuţi, dar şi gloria învăluită în aur şi purpură a câtorva dintre vestiţii împăraţi de pe faţa pământului.

   Căci Dobrogea a fost dintotdeauna un tarâm al grabei şi neliniştii, un loc de trecere dintr-o lume în alta şi nu unul în care oamenii să-şi poată apăra tihna şi rostul.

    Pe malul nordic al Dunării au sosit neîntrerupt, ca o hemoragie a pământului, hoarde sălbatice, despre ale căror nume se afla atunci doar în acea ultimă clipă, ca o spaimă.

   Pe şeile lor încinse de goana cailor, acei oameni neliniştiţi se vedeau, ca o ultimă deznădejde, în faţa câmpiei nesfârşite a Bărăganului. Speranţa le putea veni atunci dinspre dealurile pline de verdeaţă ale Dobrogei. Şi toţi alegeau să se bucure măcar de umbra padurii…

   Să fi bănuit ei, măcar, că trecând apele tulburi ale Dunării vor patrunde astfel în lume? Şi în timp? Şi că numele lor vor deveni astfel cunoscute şi uneori aşezate chiar în pagini de istorie?

    Marginile lumii cunoscute au fost străpunse la începuturi de către celţii lui Galistorum. Îi placuse căpeteniei nordicilor bălţile cu peşte de la Revărsarea, dar mai cu seamă dealurile cu vii de la Sarica.

   Deabia împlinii Galistorum ridicarea cetăţii Noviodunum, că împăratul roman Valens veni la Dunăre pentru a-l alunga pe năvălitor.

   Şi dacă Valens a pierit în luptă, peste vreme s-a spus că sfârşitul său s-a datorat şi faptului că îi persecutase pe creştinii din acest colţ de lume.

    La gurile Dunării avea să-şi găsească adăpost vremelnic şi un alt împărat roman,  Licinius, cel urmărit de semnul crucii purtată în triumf de către Constantin cel Mare.

   Astfel că  ultimii zei păgâni au apus printre sălciile plângătoare de pe marginea bălţilor de la Murghiol şi printre tufele ţepoase de glădiţă şi de tamarisc frumos mirositor de pe Piatra lui Boboc. În vreme ce moaştele primilor martiri creştini erau rânduite cu fală în raclele de la Uspenia şi Cocoş.

II

   Imperiul bulgarilor, întemeiat de hanul Asparuh în anul 680, se dovedise o permanentă ameninţare pentru bizantinii de la Constantinopol.

   Pentru a-l putea înfrânge pe ţarul bulgar Boris al II-lea, împaratul bizantin Nikephor Phocas cere în anul 968 ajutor tocmai de la rutenii din Kiev.

   Solul grec pătrunde în sala tronului cu mare speranţă de ajutor, dar şi cu omeneasca temere a celui venit din capitala credinţei universale în mijlocul unor războinici păgâni.

   Cneazul Sviatoslav  se ridică din jilţ şi făcu trei paşi într-u întâmpinarea oaspetelui. Privea jur-împrejur, de la înălţimea cu încă două capete peste gloata supuşilor săi.

   Pletele-i aurii cădeau sălbatic peste blana de tigru care îi acoperea umerii şi spatele, ca unul care dispreţuia fineţea purpurii.

   Mereu încruntat, precum îi cerea ţinuta sa faţă de supuşi, chipul îi rămânea totuşi luminat de ochii limpezi ca cerul şi de barba colilie, ca ale unui om al nordului ce era.

   Cerul din ochii lui Sviatoslav era cerul care cuprindea necuprinsul de la Nistru până la Novgorodul Siberiei şi din Caucazul de piatră arsă de soare până în smârcurile de turbă ale nordului veşnic îngheţat.

   În urechea dreaptă sclipea un cercel de aur cu două perle şi un rubin, ca semn că se trăgea din stirpe de nobili, căci era urmaş de vareg, fiul cneazului Igor şi nepotul vestitului Rurik.

    Cu banii grecilor din Bizanţ Sviatoslav ridică o armată de 60 000 de călareţi şi degrabă se îndreptă spre gurile Dunării.

   La o comandă scurtă, scârţâitul ritmic al ramelor se stinse şi orice mişcare din barcă încetă.

   Sviatoslav sta pe podina din faţă a luntrii, cu picioarele depărtate, ca un colos ce veghează cu ochi limpezi peste întinderea de ape.

   Vâslaşii, toţi cu capetele sucite spre aceeaşi direcţie, priveau şi ei corăbiile cu pânzele strânse şi legate în dane duble şi chiar triple lângă malul stâncos al braţului de Dunare.

   Totul era scurgere tăcută şi doar bărbile lor subţiri se mişcau matăsos în adierea boarei de dimineaţă.

   Traseră la mal în dreptul unei sălcii galben înflorite şi mustind de parfum dulce şi de zumzet de albine.

   Un pescar bătrân ce umbla la vintirele rotunde, întinse între pari de lemn, se îndreptă de şale, privi cu luare aminte, apoi se descoperi smerit dinaintea strălucitorului rutean.

   În următoarele clipe vocea de tunet a lui Sviatoslav tulbură tihna pasărilor de apă din împrejurimi. Un stol de chirghiţe ţipătoare, din cele cu obrazul alb, stârniră egretele sfioase şi raţele cu zbor sforăit. Doar călifarii roşii şi lăcarii pestriţi se afundară şi mai mult în desişul trestiilor.

   ,,Tată, mergi de spune starostelui cetăţii că Sviatoslav, stăpânul a toţi rutenii, varegii, ruşii şi vikingii, voieşte a lua Prislavul fără vărsare de sânge!”

   Aşa obişnuia acest prinţ al nordului şi al stepelor să-şi prevină duşmanul asupra gândurilor sale de luptă. Ştia că spaima numelui său e mai tăioasă decât tăişul paloşului.

   …Şi căpitanul cetăţii veni dinaintea-i, oferindui pe braţele întinse sabia sa, înclinându-se şi neîndrăznind însă a-l privi drept în ochii-i albaştri.

   ,,La rându-mi mă plec în faţa înţelepciunii tale”, zise Sviatoslav, ,,drept pentru care te voi ajuta să-ţi cruţi onoarea, în cazul în care ai putea fi acuzat de tradare de către regele tău!”

   Cu un fâşâit lung îşi trase paloşul de la brâu, păru ca se frânge de la jumătatea trupului, iar când se îndreptă la loc, deja capul înaltului sol al Prislavului se rostogolea în tina din marginea apei.

   Ca şi în alte împrejurări, se va dovedi repede şi aici că un stup fără de matcă rămâne doar un zumzet fără nicio voinţă.

    Poposiră trei zile în cetatea Prislavului de pe malul stâncos al braţului de Dunare. Îngăduise oamenilor săi doar îndestularea pântecelor şi buna odihnă a dobitoacelor.

   Nu obişnuia să ducă în spatele armatei sale vase pentru pregătirea hranei. Campaniile sale militare aduceau mai mult cu galopul vânătorilor, iar mesele cu bucuria cărnii fripte la focul din mijlocul taberei.

   În schimb condamna cu scârbă obiceiul pecenegilor de a bea din sângele cailor lor, înţepându-i la venele gâtului, atunci când foamea îşi făcea loc printre rândurile călăreţilor.

   ,,Noi nu îi mâncăm pe fraţii noştri. Fără ei am rămâne pe întinderea stepei doar ca nişte târâtoare nevolnice”.

   În faţa cetăţii cu porţile deschise avertizase pe călăreţii săi:

   ,,Nu suntem trecuţi peste aceste ape pentru gând de pradăciune. Viforul pe care îl aducem cu noi asupra bulgarului e deja răsplătit cu galbeni de către împaratul grecilor din Bizanţ. Rămâne pentru noi doar făptuirea datoriei în urma cuvântului dat.”

    Şi faptele din acea primavară chiar urmară gândul drept al viteazului Sviatoslav.

   În faţa zidurilor cetăţii Plişka rutenii întâlniră armatele împăratului Phokas şi mult se mai minunară de uniformele strălucitoare, de până la cel din urmă soldat, ale grecilor bizantini…

   La aceştia căpeteniile pedeştrilor se asemănau mai degrabă cu popii înveşmântaţi în odăjdii. Şi nu mică le-a fost mirarea acestor călareţi ai nordului când vazură popi adevăraţi rugându-se cerului pe dinaintea armatelor, în ziua începerii asediului asupra cetăţii Preslava, unde îi aştepta, ca apărător al capitalei sale, însuşi ţarul Boris al II-lea al Bulgarilor.

   Cum le fusese înţelegerea, după cucerirea cetăţii prinţul rutean putu plecă spre ţara lui în urma careolr încărcate cu bogăţii, iar pământul bulgarilor avea sa rămâna pe vecie în stapânirea grecilor, ca o rană vindecată în trupul imperiului lor fară de margini.

III

    Întors la cetatea de la gurile Dunarii, la Prislav, ori Prislaveţ, ceea ce se înţelegea ca ,,Prislava cea mică”, sora mezină a capitalei bulgarilor, viteazul Sviatoslav avu un gând de odihnă.

   Astfel că aici află el pentru prima dată în viaţă răgazul pentru a coborî cu adevărat de pe cal. Apoi să lase paloşul în grija aprodului şi chiar să se desprindă de umbra străjerului său.

   Păru a i se limpezi sufletul când o dimineaţă cu lumină blândă arunca veşmânt ca de aur peste oglinda neclintită a Dunării.

   Sub sălcii fu întâmpinat de batrânul pescar, care căzu în genunchi deîndată ce îl osebi pe noul stăpân.

   ,,Tată, poftim de te ridică degrabă! De asta dată voiesc a-mi îngădui să urc în luntrea dumitale şi dimpreună să tragem vintirile din apă!”

   În barcă bătrânul îşi mai veni în fire, mai ales după ce rodul bogat al apelor din acei zori avea să-i bucure pe amândoi.

   La început amuţit de înălţimea unui asemenea ucenic, pescarul reuşi încet-încet să-i împărtăşească acestuia din bucuriile oricarui luntraş.

   Îi arătă cum poporul de peştişori arginti porneste a zbura pe deasupra apei, cu amăgitoarea speranţă că va scăpa de botul ca de raţă al mârliţei.

   Mai încolo, la buza stuhărişului, văzură cum lăcarii, cu glasul lor păsăresc asemănător orăcăitului de broaşte, merg uşor pe tulpinile drepte de trestie, ca pe un drum drept şi totdeauna ieşind la lumina bălţii printr-un larg ocol, pentru a nu arăta răpitoarelor calea dreaptă spre cuibul lor.

   Văzură mai de aproape cum păianjeni mari pot merge pe ape fară a cădea la fund, cum aceştia prind cu picioarele lor păroase mormoloci ce ies la suprafaţă pentru o gură de aer. Dar şi cum ei, la rându-le, devin înghiţitură pentru ghiborţi cu spini pe spate, ori pentru boişteni vărgaţi ca zebrele.

   În ghiolul cu apa mai mică văzură ciurda de vaci care stătea neclintită în apa adâncă de până la burtă, fluturându-şi doar cozile pentru a se mai apăra de ţânţari.

   Pentru ele apa era adăpostul de peste noapte în faţa primejdiei colţilor de lupi, iar dealurile mai înalte din preajmă, mângâiate de fuioarele subţiri ale vântului, o scăpare din faţa hoerdelor însetate de ţânţari şi tăuni.

    Cu fiecare astfel de lucru văzut, măritul împărat al nordului înţelese că doar la suprafaţă firea lucrurilor dovedeşte linişte, dar iată că, cu fiecare taină dezvăluită, se dovedea că orice vietate îşi are lupta sa pentru clipa prezentă, dar şi pentru speranţa zilei de mâine.

   …Apoi şirul gândurilor i se frânse atunci când pescarul îi arătă pe albastrul cerului o învălmăşeala de aripi negre, o luptă pe viaţă şi pe moarte între două zburatoare iţite în sus ca din senin.

   Părea o încleştare inegală, dar bătrânul îl lămuri că pasărea mai greoaie trebuie să fie o lişiţă ieşită la lupta cu ţarca hoaţă doar pentru a-şi apăra cuibul cu pui din stuhăriş.

   Cu mâna streaşină Sviatoslav văzu cum luptătoarele văzduhului se prind una de ghearele celeilalte şi, fără a se mai putea ţine în aer, se pravăleau dimpreună spre ape.

   Se duseră la fund şi pentru câteva clipe peste ape se aşternu o linişte ca o aşteptare.

   …Şi deodată lisiţa ieşi la suprafaţă şi se învârti încoace şi în colo parcă dorind nerăbdătoare să-şi afle duşmanca.

   Dar pentru ţarcă acesta fusese sfârşitul. Nefiind o pasăre de apă, nu socotise tocmai bine să se ia cu lişiţa chiar deasupra bălţii, iar acum plutea ca o cârpă sfâşiată, neagră, cu petecele sale albe de pe aripi…

   Şi astfel se dovedi că e bine ca uneori dreptatea sa nu fie doar de partea celui puternic.

    La întoarcerea de pe ape luntraşul hotărî că nu e deajuns ca ucenicul doar să vadă  fiecare neam de peşte, ci ar fi dreaptă nevoie să şi guste din fiecare.

   Căci e ştiut că peştele cel mare, cu trecerea anilor, îşi păstrează frăgezimea cărnii, în schimb nu va mai avea dulceaţa celui mai mărunt…

   Merseră de partea cealaltă a cetăţii, la grădinile de zarzavat, pentru a culege legume în coşul de rafie, că doar legumele coapte pe jarul cu peşte, dar şi anumite ierburi tocate marunt pot desăvârşi savoarea unei mese obţinută din baltă.

   Aici Sviatoslav fu trecut în grija grădinarului. Şi se dovedi că şi acesta ştia multe lucruri din lumea ierburilor…

   La început se mulţumi doar să le spună pe nume feluritelor legume şi verdeţuri, ca ceva mai încolo să găsească pentru fiecare din aceste nume câte o poveste a sa.

    Se spune că o preafrumoasă zână se scălda în unda limpede a unui iezer de munte şi atunci când aceasta ieşi goală din apă a băgat de seamă că tocmai era privită de mai mulţi flăcăi ţintuiţi locului.

   Ca să-i pedepsească pentru îndrăzneala lor, zâna i-a prefăcut pe loc în flori. Şi pentru că, pentru o clipă, poate şi ei flăcăii i-au foast dragi, i-a prefăcut în simpatice panseluţe, cu feţişoarele alea drăguţe şi care niciodată nu seamană una cu cealaltă…

    Ghioceii au fost la începuturi o mână de frăţiori veniţi pe lume fără de noroc… Căci parinţii nu-i iubeau deloc, iar când aceştia i-au scos afară din casă, în frig şi ninsoare, copilaşii s-au strâns unul în altul, cu zăpada pe ei şi au luat înfăţişarea unui bucheţel de ghiocei.

    În lumea florilor e deajuns şi doar să le şti numele. Şi grădinarul le numea pe fiecare, de parcă îndeplinea datoria celui care face cunoştinţă unor oameni, cu ceilalţi oameni: salvia, lesnicioara, lăurusca, rosmarinul, narcisa, sânziana…

   Şi se vede treaba că multe dintre flori poartă nume de oameni, iar poveştile spun că înainte vreme fiecare din acestea au fost care o frumoasă domniţă, care o zână, o prinţesă, un flacău, ori un voinic.

   …Şi doar un capriciu al sorţii a făcut ca acum să avem în faţa noastră întruchiparea de foare a fiecăruia dintre ei.

   De unde cunoştea grădinarul aceste dramatice schimbări la faţă din lumea celor din grădină? De parcă ieri ar fi răsfoit ,,Metamorfozele” lui Ovidiu?…

   Să fi răzbătut secolele aceste poeme, doar prin viul grai al oamenilor dintre fluviu şi mare?

   Ori ele ar fi existat dintotdeauna prin aceste locuri liniştite şi pline de poveşti, iar poetul venit aici tocmai de la Roma doar le-a prin între filele unei cărţi?

    ,,Iată”, zise grădinarul ridicând de pe pământ o rămurică de care atârna un şirag de clopoţei albi, ,,aceasta este Pecetea lui Solomon. Se cheamă astfel pentru că petalele fiecărei flori alcătuiesc o stea cu şase colţuri, asemenea stelei galbene a regelui David, stea pe care Solomon a preluat-o ca pe o pecete a legilor sale.”

    Apoi prinse cu degetele sale noduroase o buburuză şi o puse cu grijă în palmă:

   ,,Dacă numărăm petele negre de pe spatele gargăriţei ne va ieşi de fiecare dată exact şapte. Totdeauna la fel, dar fiecare dintre ele va fi deosebită faţă de celelalte surate.”

    Sviatoslav se miră, cu o oarecare îndoială, când omul florilor ridică la înălţimea ochilor o ramură aproape uscată şi cu mulţime de spini pe toată lungimea sa. Doar în vârf crenguţa avea două-trei floricele mici, ca nişte năsturei stacoji.

   ,,Aceasta se cheamă Coroniţa lui Hristos, pentru că este ştiut că Domnul nostru a fost astfel batjocorit pe cruce atunci când el spunea că este regele iudeilor.”

   ,,Lucrurile acestea trebuie că sunt cunoscute şi de mama mea”, zise Sviatoslav, ,,căci ea a trecut cu nespusă ardoare la credinţa în acest evreu. Oare ce mai gasesc oamenii acum, după o mie de ani, la acest om de care s-au lepădat de la început chiar apropiaţii săi?!”

   Sălbaticul Sviatoslav nu putea înţelege în ce consta puterea acestui om slab… De ce trebuie să te închini unui zeu evreu, fără nicio putere, când ai în preajma ta toţi zeii puternici ai Marelui nostru Nord?!…

    Vara trecu repede ca o bucurie.

   Sviatoslav socoti că blândeţea şi buna aşezare a oamenilor de la Dunăre nu putea veni decât din chiar blândeţea locurilor şi din frumuseţea lor neasemuită.

   Pentru că, până la urmă, eşti ceea ce vezi. Astfel că oamenii, printr-o nesfârşită devenire, ajung să se asemene la suflet cu frumuseţea locurilor în care trăiesc.

    Spre sfârşitul toamnei Sviatoslav porni într-o călatorie pe malul Dunării împreună cu oamenii din cetate care se îndeletniceau la aceasta vreme a anului cu îndestularea cu vinuri a beciurilor.

   La dealurile de la Sarica vântul rece mătura de prin podgorii şi ultimile frunze rămase pe corzile cioturoase.

   În hruba adâncită într-o coastă mai dosnică a muntelui se auzea larmă de glasuri, ca peste tot acolo unde oamenii află dimpreună un prilej de bucurie.

   Când unul dintre aprozi vesti sosirea ţarului, podgorenii dinlauntru deteră în lături uşile cele mari, după care se aplecară şi tăcură smeriţi.

   Ruteanul făcu doi paşi, apoi rămase locului o clipă pentru ca ochii să i se dea la lumina firavă a câtorva opaiţe.

   Dadu un ocol încăperii într-o tăcere de cercetare, apoi se pori în faţa unei butii de lemn. O lovi cu manuşile ţinute cu doar două degete şi privi întrebator spre unul din oamenii săi.

   Acesta îi spuse că prin aceste locuri din marginea codrilor oamenii nu mai ţin vinul în vase de lut îngropate în pământ, ci în astfel de butii facute de ei din lemn de stejar. Apoi ajutându-se de amândouă mâinile îi arătă stăpânului său cum se prind scândurile alea curbate cu ajutorul unor cercuri de fier.

   Sviatoslav păru încântat de îndemânarea acestor oameni, care reuşesc să facă o astfel de oala de lemn…

   Dar şi mai încântat se arătă după ce gustă vinul din moşoaica de lut umplută la cepul uneia dintre butii şi oferită lui de către stăpânul hrubei.

   Şi cum vinul face ca încântarea să se transforme în bucurie şi bucuria în veselie, pe dată hruba parcă se mai lumină şi se umplu la loc cu glasuri.

    Apoi se întâmplă ca în toiul petrecerii să intre cineva prin uşile larg deschise, purtând pe unul din umeri un om în toata firea, dar nefiresc de mic. Nu era unul dintre piticii aceia cu capul mare şi mâinile scurte, ci un om ca toţi oamenii, dar mic la trup asemenea unui copil.

   Iar ceea ce a urmat a dovedit că arătarea era cumva jucaria băutorilor de vin de la cramă, căci aceasta nu s-a lăsat rugată şi a început să turuie la vorbe deochiate, altfel poate niciodată auzite de urechile oamenilor aşezaţi.

   ,,Capra are ţăcălia la bot şi ţâţele la cur, iar femeia are ţâţele la bot şi ţăcălia la cur”, turui piticul cam fără nicio noimă.

   Nu ştiu ce au înţeles rutenii din vorbele ăstor bulgari, dar te puteai prăpădi de râs şi doar la auzul vorbitului pe nas al piticului…

   Petrecrea se lungi mult, sprijinită de vinul parcă tot mai gustos şi de măscările pe care nu le mai înţelegea nimeni, dar care deveneau şi ele tot mai haioase.

   În această vreme oamenii ţarului încheiaseră negustoria vinului pentru cetate şi deja ridicaseră în căruţe butiile pline, pe care promiseseră să le întoarne goale la primavară.

   Sviatoslav avesese toate motivele pentru a-şi forma o părere bună despre oamenii de la Sarica, iar la plecare le ceru acestora ca piticul să fie lăsat să mearga împreună cu el la cetatea Prislavului, pentru a-i mai descreţi fruntea de fiecare dată când va ridica o cupă cu vin alături de oamenii săi.

   Iar stăpânului piticului îi puse în palmă o pungă cu galbeni, pentru umbletul lui de a afla pe undeva o altă astfel de arătare, care să-i veselească şi pe ei pe mai departe…

IV

    Doi ani îşi conduse Sviatoslav treburile imperiului său de peste stepe din blânda cetate a Prislavului.

   Dar în toamna anului 971 sosi veste la gurile Dunării cum că pecenegii se răzvrătiseră împotriva oamenilor stăpânirii lăsaţi de Sviatoslav la Kiev, iar Kuria, căpetenia răzvrătiţilor, nădăjduia ai lua locul ruteanului rămas la Dunare.

   Pentru aceasta, împresură cu hoardele sale sălbatice zidurile cetăţii rutene întinsă peste ostroavele Niprului.

   După obiceiului ţarului Sviatoslav, căpetenia Kuria încercă şi ea să trateze predarea zidurilor fară de lupte.

   Se întâmpla ca a doua zi să iasă un voinic pe poarta cetăţii, cu frâiele calului său pe umeri, ca şi când lucrurile ar sta în făgaşul lor, şi întrebând în dreapta şi în stânga pe chiar limba pecenegilor:

  ,,Nu a văzut cineva năstrujnicul meu de cal?”

   La asemenea neîndemănare oştenii lui Kuria se răsturnară pe spate de râs:

   ,,…Vai de puiul de peceneg, cu calul lui de nestăpânit!…”

   Doar că cel care se prezenta ca fiind păcălit de calul său nu era altcineva decât prinţul Vladimir, fiul cel mai mic al ţarului Sviatoslav.

   Povestea spune că odată ajuns la malul Niprului, prinţul aruncase în laturi frâiele calului pierdut şi sărise în unda limpede a fluviului, iar ajuns pe celălalt mal, întâlni pe Pretici, voevodul tatălui său.

   Împreună cu acesta, şi în faţa unei mici oştiri, se întoarse cu curaj în tabăra pecenegilor.

   ,,Tu esti principele Sviatoslav?”-întreba Kuria pe Pretici.

   ,,Nu, eu sunt vioevodul său şi am venit cu avangarda, dar după mine vine armata cu principele şi cu o mulţime nenumarată.”

   Pecenegi se temură de apropierea numelui lui Sviatoslav şi despresurară cetatea.

    Aşa cum se va arăta şi pe viitor, gândul căpeteniei Kuria nu era la cetatea Kievului, socotită şi de el ca o căciulă prea mare pentru ţeasta sa rasă şi cu coadă de cal în creştet, ci tocmai Prislavul de la Dunăre, locul fericit unde se întâlneau corăbiile bizantine cu cele ale ilirilor, unde ajungeau deopotrivă caravanele din estul fară margini şi turmele fără numar ale vlahilor.

   Bogăţii de pe întreg pământul… Doar să întinzi mâna…

     După ce alungă pe pecenegi din faţa Kievului, Sviatoslav încerca să rânduiască treburile din viitor ale acestei cetăţi.

   Se întâmplă că în acea iarnă să treacă la cele veşnice ţarina Olga, mama sa şi mult se minună Sviatoslav de mulţimea de popi veniţi de la Constantinopol pentru înmormântare, căci era ştiut că aceasta se botezase creştină cu mult timp în urmă.

   Spre primăvară rândui pe prinţul Vladimir principe al Kievului şi el dădu ghes dorului pentru cetatea şi oamenii de la malurile Dunării.

   Şi de întâmplă ca vremea sa să nu-i mai îngaduie să vadă cum noul ţar Vladimir avea să încreştineze întreaga Rusie, dar şi să dea o scriere pentru graiul tuturor slavilor.

    Atunci el se întoarse la Prislav şi trecu Dunărea după cum îi era obiceiul, stând drept şi cu picioarele bine înfipte în podeaua din faţă a luntrii.

   Trase în piept parfumul de salcie galben înflorită şi potrivi gândul că şi zidurile Prislavului par galbene ca aurul în soarele pieziş al asfinţitului.

   Ca de fiecare dată, îl bucură liniştea dimprejur şi se grăbi să se schimbe în straie mai uşoare după lungul drum făcut până aici prin stepe.

   Se părea că lucrurile mergeau bine şi că nimic nu se schimbase în cetate de la plecarea lui din toamna trecută. Străjerii de la poartă îl salutară tăcuţi, fiecare trăgând spre sine suliţele lor încrucişate.

   Primul lucru pe care Sviatoslav îl văzu la intrarea în cetate îi umplu sufletul de bucurie. Năstruşnicul Dunavăţ, după numele pe care el îl dăduse piticului ce avea îngăduinţa să spună orice, cu hainele lui verzi, ca de brotac, stătea agăţat deasupra bolţii de la intrarea în palat şi râdea cu gura până la urechi.

   Ţarul păru că se molipseşte pe loc de râsul arătării şi zâmbi de unul singur, ca unul dus rău de tot cu capul, sau ca altul care îşi aduce el aminte de ceva…

    Harşti! fu tras Sviatoslav jos de pe cal şi fără a mai avea vreme a se dezmetici, Kuria îi puse cizma pe piept şi cu securea grea îi reteză capul.

   Şi din chiar prima seară în cetatea liniştită a Prislavului răsună un alt fel de glasuri de petrecere…

   Iar Kuria sta întins pe perini moi, de puf, învelite în mătase lucitoare şi bea vin alb, de Sarica, dintr-un pocal mare şi aurit.

   Poruncise ca din tidva viteazului Sviatoslav să i se facă un vas ferecat în aur, iar foile ca de lauri, aurite şi ele, asemănau pocalul căpeteniei pecenegilor cu o minunată floare de nufăr.

   Mai poruncise ca pe aceste petale ale nufarului să stea scris: ,,Cine râde îşi pierde capul”, ca o batjocură pentru amintirea aceluia care şi-a îngăduit să devină doar pentru o clipă om, într-o întreagă viaţă de sălbatic.

     Stăpânirea căpeteniei Kuria peste minunata capitală a rutenilor de la malul Dunării nu dură pentru multa vreme.

   Oamenii săi nu se învredniciră ca să ţeasă cumintea şi fireasca legătură cu pământul. Cu toţii continuară să-şi traga seva vieţii lor de zi cu zi doar din prădăciunile pe care le întindeau tot mai adânc în trupul Bizanţului, drept pentru care Ioan Tzimiskes, noul împarat de la Constantinopol, porni spre marginea imperiului său pentru a-i alunga peste ape pe sălbaticii călăreţi pecenegi.

   Când iscoadele îl preveniră că armatele împărăteşti se apropie de cetatea sa, Kuria, după obiceiul său de luptă, parăsi Prislavul cu gândul de a face prin Dobrogea un larg ocol, ca după aceea să se îndrepte chiar spre zidurile de pe malurile Bosforului rămase doar sub paza străjerilor.

   Doar că împăratul bizantin îi cunoştea sălbaticului Kuria acest şiretlic simplu, de vulpe hoaţă, şi îşi îndreptă armatele spre calea de ocolire a pecenegilor.

    Le ieşiră dinainte undeva, în susul Dunării, în locul unde un şir de munţi roşi de vreme vin până spre malul apei, ca un curcubeu care bea apă de fiecare dată, macar cu unul din capete, dintr-un lac, ori dintr-o apă curgatoare.

   Văzându-se împresurat din toate părţile, Kuria încercă o apărare disperată şi se grămădi cu toţi oamenii săi pe cel mai înalt dintre dealuri.

   Jur-împrejur, pe la jumătatea coastei, rândui carele sub forma unui iluzoriu zid de apărare. Iar carele aveau loitrile înalte, căci porniseră cu gândul să încapă în ele tot aurul cetăţii Bizanţului…

    Pasă-mi-te, de atunci locul acesta poartă numele Dealul Carelor, chiar dacă astăzi niciun drum de căruţă nu brăzdează stepa aspră.

   Doar frântura de poveste din care aflăm că pe acest deal sterp neamul sălbatic al pecenegilor a foast stins până la ultimul suflet.

   Şi numele de azi al satului de pe malul apei: Peceneaga.

    Iar amintirea viteazului Sviatoslav se leagănă pe ape sub chipul unei flori de un alb desăvârşit: nufărul.

   Nufăru, numele de azi al Prislavului.