Munţii Vrancei: Vârful Pietrosu

O poruncă a scrisului spune să nu te foloseşti de un numar prea mare de adjective.

Asta pentru că adjectivul înseamnă implicare din partea autorului, o mai mare responsabilitate a sa, dar şi o mai discutabilă obiectivitate în demersul abordat..

Asumându-mi acest aspect sensibil, vin şi spun că Masivul Vrancei este unul greu de parcurs, dar şi urât în mare parte.

În primul rând că e greu de pătruns în inima muntelui datorită drumurilor forestiere lungi, neîntreţinute şi de aceea de câteva ori chiar abandonate.

Apoi potecile muntelui sunt greu de urmarit din cauza vegetaţiei care le-a năpadit, sau invers, sunt înghiţite de pădure pentru ca nu sunt circulate.

Cu doborâturi de vânt neridicate din cărare şi cu un păienjenis de crengi căzute din vârfurile copacilor în urma unei ploi îngheţate din iarna care a trecut.

Peste toate astea e mai dificil cu orientarea într-o zona foarte vastă şi cu doar câteva culmi golaşe de pe care să vezi din când în când cam pe unde mai eşti.

Munţii Vrancei sunt urâţi, impresionanţi chiar în acest sens, datorită geologiei lor.

Stratele masive de gresii şi marne închise la culoare sunt veşnic umede şi reci, dând văilor înguste din păduri un aspect de hrube fetide.

E o lume lipsită de clorofilă, de parfum floral şi de zumzet de insecte.

Aici mineralul e atotstăpânitor şi se impune într-un mod cât se poate de neplăcut: printr-un noroi fără de margini.

Niciunde nu am văzut kilometri întregi de urme de tractor adânci de peste un metru, cu stiva de noroi dintre ele netezită de osiile târşite cu greu.

Îţi trebuie neapărat norocul unei zile uscate, pentru a putea păşi pe masa aceea de clisă abia solidificată, mată şi aspră ca spatele unei oglinde căzute cu faţa în jos.

O ploaie mai acătări te-ar face, fără tăgadă, prizonierul muntelui pentru un timp greu de estimat…

Ei bine, toate aste ar putea să rămâna doar poveşti pentru impresionat copiii dacă ajungi să intri în Vrancea alături de o echipă puternică şi cu multă bună dispoziţie.

Aşa cum ne-am prezentat noi în localitatea Vereşti-Herăstrău , în formula cu Emanoil, Florin, Andrei, Marin, Cornel, Daniel, Bogdan şi cu mine.

După ce mergem 3-4 km pe drumul de pe Valea Năruja, spre amonte, coborâm în albia unui afluent pentru a cere informaţii despre poteca marcată cu punct albastru care ar trebui să ne scoată la culmea muntelui în Golul Pietrosului.

Puţin mai sus marcajele se despart: crucea albastră ţine mai departe drumul forestier spre Cheile Nărujei, în vreme ce punctul albastru face stânga şi intră pe valea Pârâului Bălosu.

Mai sus întâlnim o altă echipă de muncitori forestieri, dar pentru informaţii trebuie să avem puţină răbdare, ca să îşi termine şeful convorbirea.

În punctul ,,Trei Frasini” părăsim şi drumul secundar de pe Bălosu şi începem un urcuş continuu şi solicitant.

În locurile în care padurea e mai rară şi mai luminoasă întâlnim exemplare de fag de dimensiuni apreciabile.

În zonele de rarişti poteca se pierde cu totul, iar marcajul mai apare doar cât să ne convingem ca suntem încă în Munţii Vrancei.

În cele din urmă reuşim să ieşim la Golul Pietrosului 1315m alt.

Un drum pastoral străbate Golul spre sud, trece prin zona ,,La Cruci”, ca ceva mai încolo, pe la copacelul izolat mai din stânga fotografiei, să ajungă la un izvoras captat.

Noi ne-am refăcut acolo rezerva de apă, după care am revenit la umbra din marginea padurii şi am întins masa.

Timp în care am identificat şi câteva elemente din peisaj: Poiana Căşăriei spre sud-est, apoi drumul forestier care trece muntele pe aici, spre casele ,,Giurgiu” din Valea Zăbalei, din dreapta. Asta pentru ca Zabala a rupt drumul de pe vale şi acum lemnele din bazinul său superior se scot pe aici, peste munte.

De aici şi până în Vârful Pietrosu orientarea nu mai e o problemă, căci Marin a participat anul trecut la acţiunea de marcare iniţiata de ,,Asociaţia Carpaţi”.

Aici fără marcajul carpatiştilor ai fi halit…

Urcăm prin iarba mare, ghidaţi doar după poveştile lui Marin, cum a cărat el pe aici stâlpii împreună cu Laura Matei şi Senty…

De mai de sus începe să se vadă şi culmile împădurite din Zboina Frumoasă, cele mai din spate, dar şi drumul forestier ce trece din Valea Năruja, (stânga) în Valea Zăbala.

De aceea aminteam că pe aici potecile sunt mai putin umblate…

În zona Vârfului Lespezi vedem un indicator montat în acţiunea din vara trecută.

De pe Lespezi se vede mai bine Poiana Căşăriei, în stânga, şi primele poieni alungite din Zboina Frumoasă.

Numele vârfului vine de la cele cateva grămezi de pietre aşternute parcă peste covorul de afeniş şi merişoare.

Indicatorul ne arată cam cum suntem pozitionaţi aici faţa de vârful muntelui, dar şi faţă de Golul din care tocmai am urcat.

Încă o bucată de potecă pierdută prin vegetaţie, dar urcată cu grabă, din dorinţa de a vedea cum se vede de acolo de sus. Sentimentul acela al descoperitorului, cel care te face să uiţi de tot şi de toate şi să nu te mai opreşti până sus.

Mai întâi privim spre nord, spre Muntele Coza, cu izvorul ,,La Uluce” ce se distinge aici mai spre dreapta fotografiei, apoi Şaua Cristian şi Vârful Coza în centru şi Vârful Golici mai spre stânga.

Deasemeni mai identificăm şi micuţul canton silvic de la marginea de jos a pădurii, în care am înnoptat în tura din martie de acum doi ani.

O vedere mai amplă, având în planul apropiat culmea Verdele Căţeaua.

În spate, de la dreapta, avem Golul Cozei, apoi Culmea Tichertului în mijloc şi Culmea Condratu mai în stânga.

Spre sud-vest, mult mai departe, cu teleobiectivul, vedem imaginea inconfundabilă a piramidei Penteleului.

Uite, acum se vede şi mai bine adăpostul de care aminteam, din Golul Cozei.

Golul Pietrosului, Poiana Căşăriei, Zboina Frumoasă şi în spate de tot Muntele Furu, văzute de pe Pietrosul Vrancei.

Indicatorul de dinainte de vârf, din şaua din care încep să coboare Treptele luiVodă spre Poiana Verdele Căţeaua.

Poza de vârf de pe Pietrosu 1676m alt.

Caracteristica ce recomandă urcarea Vârfului Pietrosu în orice anotimp este poziţia sa singulară, în centrul amfiteatrului uriaş sub forma caruia sunt dispuse culmile principale ale Munţilor Vrancei.

El e poziţionat în centrul intregului areal, aşa cum stă focalizatorul în faţa unei oglinzi parabolice uriaşe. Aici vârful având capacitatea de a putea privi de pe el spre toate celelalte vârfuri ale masivului.

Treptele lui Vodă e denumirea cărării foarte abrupte pe care se coboară din Vârful Pietrosu până spre Poiana Verdele.

Nu ştiu care domnitor să-şi fi rupt picioarele pe acolo, dar noi am simţit o mare uşurare când am început să mergem mai ca oamenii…

Apoi iarăşi iarba aceea mare şi orientarea nostră după poveştile lui Marin.

Piciorul de munte care coboară dinspre vârf ne duce exact spre stâna din verdele.

Apoi cotim spre dreapta, pe la mijlocul culmii Verdele Căţeaua.

Am lăsat în urmă Vârful Pitrosu, zona sa nordică, cu Treptele lui Vodă şi poienile cu iarba cât un stat de om.

O stână părăsita de ceva vreme.

Drumul de costişă de pe Verdele Căţeaua se pierde în pădure şi ne lasă suspendaţi la aproape 1000m deasupra Văii Năruja, la cea care trebuie să ajungem cu orice preţ.

A urmat cam un ceas de sărituri peste doborâturile din pădurea de fag, o pădure care dădea impresia că nu a fost încă ajunsă de paşii omului.

În cele din urmă am reuşi să ajungem la capătul de sus al unui drum de TAF, dar ne-am îngrozit de noroaiele pe care aceste tractoare le frământau în perioadele mai ploioase.

Au urmau vreo 3 ceasuri de coborâre prin nişte zone care m-au făcut să-mi formez o părere cam ,,umbroasă” despre aceşti Munţi aiVrancei…

Seara am pus corturile în curtea unui canton silvic (poate pensiune), la care proprieterul a plecat în sat şi ne-a lăsat singurii stăpâni ai locului.

Ne-am întins la vorbe, poveşti, bancuri, vin, alune, bere, apoi alte supe la miezul noptii…

Doar că pe la 0,30 doi dintre colegi au constatat că le-a rămas cortul în porbagajul maşinii, iar şoferul s-a strecurat să doarmă în clădire, pe nu ştiu unde, căci toate uşile păreau că erau încuiate…

A doua zi ne-am deplasat cu maşinile până în localitatea Prahuda de pe Valea Zăbalei.

Obiectivul zilei era să ajungem pe Muntele Tojanu, într-o poiană de pe faţa sa sudică, deoarece ştiam că în acel punct geografic a fost localizat epicentrul cutremurului din 1977.

Pe cât de abstractă era ţinta călătoriei nostre, pe atât de neatins s-a dovedit a fi.

Trecem pe o punte aproape luată de ape, de peste un mic afluent al Zăbalei.

Un drum presărat cu piatră de râu ne urcă, prin livezi de pruni, spre cătunul Ghebari.

Localnicii erau foarte curioşi să afle ce ne-ar putea determina să călătorim prin locurile alea uitate de lume…

Zona are peisaje idilice, cu case parăsite şi de aceea parcă neatinse de nimeni.

O vedere mai amplă, cu livezi în primul plan şi cu Valea Zăbalei şi Zboina Frumoasă, văzută dinspre sud de această dată.

Trecem prin poieni înflorite, adică fâneţe încă necosite şi ieşinm în culmea care se vede că înconjoara tot bazinul hidrografic al Pârâiaşului Vulcan, cel pe care l-am trecut pe punte mai la început.

Străbatem plini de încântare (deocamdată), dar fără marcaj şi chiar fără potecă, o culme ce nu pare să ducă undeva.

Dar nu contează, devreme ce suntem încântaţi de locurile prin care trecem…

O ,,talaso-terapie” cu flori…

Case risipite din cătunul Ghebari.

Poiana noastră de pe Muntele Tojanu, cea cu epicentrul cutremurului din 77.

Doar că e pe partea cealaltă a bazinului hidrografic şi nu aven nicio şansă să-l străbatem pe cumpăna de ape, asa cum pornisem noi s-o facem.

Coborâm printre casele din Ghebari.

Şi trecem şi pe la Scoala generală din Ghebari.

Andrei vrea să dea o oarecare valoare locului şi afirmă, cu o gândire şablonardă:

,,În şcoala asta poate că s-au nascut genii!…”

Şi Coco se face ca nu pricepe:

,,Ce face, în scoala asta a născut Jeni? Era învăţătoarea, sau vreo fetiţă de-a parta?…”