Munţii Cernei – Ineleţ

Motto: ,,Tot ce i se întâmplă omului este din cauza faptului că nu poate sta cuminte într-o cameră.”

Blasse Pascal

Să fii 15 zile în Valea Cernei şi să nu ai cu cine să urci pe munte e ca şi când cineva ţi-ar pune dinainte un tort de ciocolată şi nu ţi-ar da nicio unealtă cu care să-l înfuleci.

Aflat în situaţia aceasta, în acestă vară nu mi-a rămas decât să încerc să urc pe munte de unul singur. Doar că traseele care pornesc din acest defileu de peste 50km lungime sunt de cele mai multe ori cotlonite, ascunse prin văi înguste şi umbroase, ori agăţate peste steiuri albe de calcar.

După ce mi-am căpătat o oarecare încredere în mine în ture prin locuri mai cunoscute, am zis să merg şi mai spre jumătatea văii şi să urc în cătunele Scărişoara şi Ineleţ, o ,,Lume pierdută” din această ,,Roraimă” bănăţeană.

Am plecat de dimineaţă din Parcul Vicol, din zona cu hoteluri mai noi a staţiunii Băile Herculane şi în stradă am nimerit cu duba mea de marfă chiar în spatele unei maşini de poliţie a oraşului.

Aceasta îşi făcea rondul mergând agale, dar nu o suspectez că mi-o făcea mie intenţionat, căci cei doi agenţi se salutau cu toţi şoferii şi pietonii aflaţi la acea oră pe stradă.

Drumul din staţiune era în lucru şi nu aveam cum să depăşesc, mai mult, ştiam bine că acest tip de maşină e un adevărat aspirator de controlori, din cei coborâţi din maşini inscripţionat cu ,,Control trafic”, ,,Poliţia rutieră”, ,,Vama” etc., dar şi cu controlori locali, de prin sate ca Cilibia ori Surdila Găiseanca.

Doar că în situaţie de faţă mă gândeam că la un eventual control ,,documentele de însoţire a mărfii” nu erau decât ,,Harta Parcului Natural Domogled-Valea Cernei”…

Iar dimensiunea maşinii nu făcea decât sa sporească în ochii mei importanţa acţiunii la care am pornit.

Apoi am trecut prin zona foarte populată de pe vale, numită ,,7 Izvoare Calde” şi am mers foarte atent la bătrâneii înfofoliţi în prosoape, roşii la piele ca nişte raci fierţi.

La primele ore ale dimineţii dădeau impresia că se întorc după o noapte petrecută la un ,,party” cu dans în piscină, mai ales după ce îi vedeai cum merg legănându-se indiferenţi pe mijlocul şoselei.

Atunci m-am rugat în gând sa fiu sănatos, astfel încât ,,universul meu zilnic” să nu mi se reducă la aceşti 20-30 de paşi între bazinul termal şi locul de dormit…

Şi pentru cât mai mult timp să fiu în stare să planific o aventură prin astfel de locuri necunoscute.

După o jumatate de ceas de singurătate la volan, dar ţinut în priză de pretenţiile drumului, dar şi de aerul tare de pe vale, ajung în dreptul unui adăpost de scânduri ridicat pe partea cealaltă a drumului, pe marginea malului înalt al Cernei.

O cruce de lemn aninată într-un copac, dar mai ales un panou cu imaginea unor scări de lemn mă fac să fiu sigur că am ajuns la intrarea în traseul spre cătunele Scărişoara şi Ineleţ.

O cărare destul de lată mă conduce până la puntea pe cabluri, dar şi pe şine, pe care se trece pe malul celălalt al Cernei.

Cărarea începe să urce tare încă de la început, aşa că după doar 2-3 cotituri văd că deja am luat înălţime faţă de nivelul apei.

E locul unde se mai pot vedea acum doar ruinele casei lui Ghiţulică, un localnic intrat de mult în folclorul turistic al zonei, dar plecat între timp de printre călătorii acestei lumi.

Nu m-a mirat cât de repede se poate ,,duce” o casă rămasă pustie. Sentimentul acesta de zădărnicie l-am avut şi în capătul de sus al Cheilor Feregari, în livada cu pruni unde era casa lui Brozba şi acum nu am mai găsit decât pomii roditori cu fructele căzute pe jos şi o viţă-de-vie sălbăticită.

M-a uimit locul total nepotrivit pentru a ridica aici o casă, cu coasta atât de înclinată încât nimic nu putea sta pe pământ fără să o ia la vale.

Şi totuşi, ce ar putea recomanda un astfel de loc pentru a trăi aici o viaţă de om?…

…Deocamdată mă bucur că traseul meu de azi văd ca e marcat mai de curând cu triunghi roşu. Deşi nu ştiu exact unde ar putea duce acest marcaj…

Şi ca orice loc rămas în paragină, şi curtea lui Ghiţulică e acum plină de rugi cu mure coapte.

Mai sus cărarea e însoţită pas cu pas de alte şi alte cruci de lemn, dar şi de texte religioase. Din curiozitate am citit în unul din aceste mesaje către drumeţ o binecuvâtare a omului pornit cu treburi pe aceste cărări ascunse ale muntelui.

Deasemeni, în locurile cu doar puţină lărgime au fost aşezate bănci pentru odihna trupului şi mai buna rânduală a gândurilor.

Fără să-mi dau seama m-am apropiat de pereţi. Aceştia formează un şir continuu desfăşurat dealungul malului drept al Cernei, dar la o înălţime relativă de peste 150m.

Pentru a depăşi zona aceasta accidentată cât mai în siguranţă, localnicii au prins în perete patru rânduri de scări de lemn.

Acest mod de depăşire a peretelui cârşiei pare să fie unic în Carpaţii româneşti şi asta în primul rând pentru că amenajarea nu a fost făcută în scop turistic, ci ea este una din căile cele mai directe de a ajunge la platourile mai domoale de mai sus, pe care stau risipite 4-5 cătune.

Şi abia ulterior drumul acesta al oamenilor a fost descoperit şi de drumeţi ca mine.

Pe partea dinspre prăpastie a scărilor vedem generaţia trecută a acestui monument ridicat din lemn, lucru care te-ar putea duce cu gândul la vremelnicia chiar şi a lucrurilor, dacă nu ar trebui să fi totuşi atent unde pui piciorul…

Aici e al doilea tronson al scărilor.

Urmând ca ultima bucată să fie mai înaltă şi mai aeriană dintre toate.

Deasupra peretelui cu scări, botezat de localnici ,,Cârligele”, locurile par să se mai astâmpere, iar o nouă canapea de lăteţi de scândură cheamă drumeţul asudat mai mult de trăirile încercate decât de efort să-şi îngăduie o binemeritată clipă de răgaz.

Poate chiar să-şi întindă olecă oasele pe cele scânduri bine rânduite… Să lase doar gândurile…

Curajul este o tresărire a demnităţii în faţa fricii.

Frica face parte din trăirile de bază ale omului, trăirile de la nivelul cel mai de jos, de la nivelul instinctelor.

În general omul se teme de necunoscut. Şi mai ales de singurătatea la care ajunge uneori să se afle în faţa necunoscutului.

Asta pentru că omul este o fiinţă gregară, din acelea obişniute să trăiască în comunităţi şi, pe cât posibil, într-un spaţiu relativ restrâns şi bine cunoscut.

Dar lucrurile fac ca în nenumărate rânduri omul să iasă din zona aceasta de siguranţă, moment în care natura, parşivă prin obiectivitatea sa îndoielnică, îi iese dinainte cu neaşteptate situaţii care pot induce teamă.

De cele mai multe ori nu prezenţa unui factor agresiv al naturii poate naşte teama, ci lipsa unor astefel de lucruri, dealtfel obişnuite.

Astfel că liniştea deplină, dar mai ales întunericul absolut, pot induce o stare de teamă surdă, mai greu de înţeles şi de explicat.

În astfel de circumstanţe omul singur îşi zice: ,,mi-e urât!”

Spre deosebire de întuneric, liniştea deplină nu este conştientizată din primul moment. Dar odată ,,auzită”, aceasta devine apăsatoare şi cel în cauză simte că el nu este bine primit în acea zonă şi mai simte cumva că asupra sa sunt aţintiţi toţi ochii celor care ,,tac”.

Devine mut şi el, apoi îşi ascute auzul şi caută să desluşească măcar un zgomot cunoscut, ceva foşnete, un freamat, o adiere de vânt…

Teama începe să se nască din acel sentiment de singurătate, de străin stingher. La rându-i, se fereşte să faca vreun zgomot, să produca vreun trosnet sub paşi, să scoată vreun sunet…

Întunericul ar trebui să fie un lucru obişnuit. Aproape jumatate din orele unei zile le petrecem în întuneric. Sau aşa ar trebui să fie.

Teama de întuneric este de fapt teama de necunoscutul care este cuprins în acel întuneric.

În esenţă frica de întuneric nu este una ţinând de natura omului, una instinctuală.

Ea s-ar putea explica prin faptul că în copilărie suntem determinaţi să credem, să ne închipuim cu groază, că în întuneric se petrec cele mai abominabile fapte, că întunericul e plin de tenebre. În păduri întunecate mişună lupii cei răi, constienţi în atitudinea lor de a face numai rău, iar prin cimitirele cuprinse de beznă se porneşte o adevărată sarabandă a celor iaşiţi din pământ la adapostul întunericului, a spiritelor imateriale, hotărâte doar să-i sperie şi pe cei mai curajoşi.

De obicei aceste spaime sunt trecute cu bine şi omul devine mai atent la lucrurile mai reale, mai pline de materialitate.

Ajuns în întunericul absolut, ochiul speră să mai găsească repere de orientare în spaţiu, puncte de sprijin în realizarea unui traseu mintal, iar atunci când nu le află, mintea începe să-şi producă singură imagini iluzorii.

În concluzie, dacă liniştea desăvârşită naşte tensiune, întunericul cel mai deplin produce adevărate iluzii optice.

În necunoascut omul nu are numai reacţii brute, directe, ca raspunsuri la stimulii simţurilor.

Străbatând natura necunoscută, în om se naşte o adevărată avalanşă de sentimente, lucruri mult mai comlexe decât trăirile directe de care aminteam.

Pe lângă sentimentele de singurătate, de teamă, de înstrăinare, de tensiune şi de apăsare, în omul singur se nasc şi sentimente de încântare în faţa unui peisaj frumos, la perceperea unei miresme florale pe care, iată, reuşeşte chiar să o identifice…

Şi totuşi, ca un corolar al acestor sentimente, care, fie spus, nu sunt tocmai la îndemâna omului de rând, se naşte sentimentul de exaltare în chiar faţa acestui necunoscut. E sentimentul urmat îndeaproape de sentimentul descoperitorului.

Asta pentru ca omul are de cele mai multe ori un coportament neaşteptat în faţa necunoscutului, unul volitiv. Omul nu evită neunoscutul în mod instinctual, ci hotărăşte să îl înfrunte.

Sentimentul descoperitorului este unul copleşitor, căci, printre altele, el îţi satisface şi orgoliul.

E greu de descris ce înseamnă pentru un temerar o explorare, o străbatere a necunoscutului, o descoperire a locurilor noi.

După ce conştientizează situaţia, cum că dorinţa îl împinge în necunoscut şi că curajul de care începe să dea dovada îl creşte în faţa propriilor ochi, va simţi ceva şi mai puternic, şi mai acut, de parcă i s-ar înfunda urechile şi n-ar mai auzi nici măcar vocea sa interioară.

E dorinţa mistuitoare de a afla ce e mai departe.

E trăirea intensă care te scoate din normalitate, care te face să nu-ţi mai pastrezi ritmul tău, un ritm ca de metronom, ci să cauţi să străbaţi cât mai repede câmpul vizual al momentului, pentru a vedea ce e dincolo…

Totuşi sentimentul descoperitorului poate fi şi unul păgubos, pentru că nu mai ai răbdare să vezi bine locurile, lucrurile, peisajele, florile, lumea măruntă a gâzelor… Şi nici răbdarea să mai fotografiezi unele dintre acestea…

Sentimentul descoperitorului este răsplata omului pentru curajul său.

Banca pe care m-am odihnit după ce am urcat ,,Cârligele”.

Arunc o privire spre malul celălalt al Văii Cernei şi văd şi acolo o gospodărie din cătunul Dealul Poienii.

Iar mai în spate se văd ,,geanţurile” de calcare în spatele cărora se ascund ,,Crovurile” de pe creştetul Munţilor Mehedinţi.

Când m-am ridicat de pe bancă am văzut un indicator spre ,,Peştera lui Taica Lazăr”.

În primul moment l-am confundat cu un text din acela de incantaţie religioasă.

Adică, băi, folosiţi culori distincte!…

Dar de fapt aici problema e alta, căci, după unii, această cărăruie spre stânga ar conduce, după vreo 200m, la o peşteră în gura căreia s-a amenajat aşa, ca un loc de popas, o masa cu bănci de lemn, peştera nefiind atât de adâncă.

În schimb, după alţii, cărăruia spre peşteră ar porni mai de jos, de la casa lui Ghiţulică, pe vechea potecă grănicerească, şi după alţi 200m ar ajunge în faţa ,,Peşterii lui Ion Bârzoni”, numită mai tehnic ,,Peştera 40”.

Mai sus cărarea urcă la fel de tare, prin serpentine strânse, abia ghicită prin iarba mare a unei poieni înflorite.

Din mijlocul poienii se vede foarte frumos partea dinspre aval a Văii Cernei.

Mă însoţesc marcajul triunghi roşu, dar care încă nu ştiu unde duce, dar şi mereu alt citat din Scriptură, sau doar o rugăciune pentru drumeţul tot mai ostenit, iar pe acestea din urma chiar nu le mai bag în seamă, nu-mi mai produc nicio emoţie.

Într-un final urcuşul se termină şi poteca continuă prin locuri mult mai primitoare.

Chiar pe această culme înierbată am surpriza să ajung la o masă cu băncuţe frumos aşezată în faţa zărilor dinspre munte.

De partea cealaltă a muntelui pe care urc eu se adânceşte Valea Iuta, iar dincolo de ea e cracul pe care se văd risipite casele din catunul Ţaţu.

În partea din fund apare semeaţă Culmea Vlaşcului, cu forma sa de trapez având la cele două capete vârfurile Vlaşcu Mare şi Vlaşcu Mic.

Chiar dacă ,,sentimentul descoperitorului” mă împinge înainte, zăbovesc pentru un timp în locul acesta cu privelişti deosebit de frumoase şi-mi reiau gândurile…

Deşi se află pe paliere diferite, unul fiind instinctul, iar celălalt volitiv, adică mai omenesc, teama şi curajul sunt într-o permanentă complementaritate.

Mai mult chiar, teama şi curajul sunt în raport invers de coplementaritate.

Trebuie să fim atenţi însă, căci atunci când teama lipseşte cu desăvârşire nu e neapărat copensată, ori cauzată de un curaj deoasebit, putând să avem de-a face doar cu o periculoasă inconstienţă.

E discutabilă remarca conform căreia curajul e un atribut al tinereţii. Dându-se aici ca exemplu vârsta frageda a soldaţilor trimişi în prima linie a frontului.

Poate că de mai mult curaj vor trebui să dea dovadă cei care iau hotărâruile cele mai dificile în momentele grele.

După caz, curajul poate fi insuflat in om, sau doar sporită bruma de curaj existent deja.

Aceste lucruri se pot realiza printr-un bun diascurs motivaţional, unul conţinând idealuri abstracte, dar foarte înalte, ori cu doar câteva cuvinte mari; datorie, onoare, aşteptari, generaţii trecute etc.

Iar când a existat temerea că acest demers nu ar fi fost suficient, s-a apelat, după cum se ştie, doar la… o cană de rachiu.

Ştim că înaintea luptelor, dacii se strângeau dimpreună şi râdeau în hohote. Şi asta nu pentru a arăta ca ei nu se tem de moarte, ci doar dorindu-se o alienantă pierdere a discernământului.

Pentru că discernământul este cel care dozează curajul în funcţie de riscul care trebuie asumat, şi asta în urma unor calcule proprii.

Printr-o bună cunoaştere a muntelui, a pericolelor sale, dar şi printr-o bună deprindere a tehnicilor de mers în teren accidentat, se poate diminua riscul pâna la un nivel acceptabil, nivel al riscului care poate fi asumat în mod conştient pe tot parcursul ,,descoperirii”.

Acesta este curajul sănatos, cel care conduce la rezultate bune.

Curajul gratuit, doar declarat şi nevenind din cunoaştere, cel care nu ţine seama de pericole, ori care vine doar ca să înfrunte cu orice preţ aceste pericole, se numeşte bravadă.

Curajul nu trebuie să fie un scop în sine. El nu e un stindard cu care doar se defilează.

Curajul trebuie să fie doar o unealtă pusă în slujba altor scopuri mai practice, şi doar în cazuri mai speciale în slujba unor idealuri.

(Aş zice ca ar fi bine să ne feresca Domnul de idealuri!)

Curajul ar trebui sa fie doar măsura înaltă a ,,know-how”-lui, o scală gradată cu care să evaluezi ştiinţa de a face lucrurile cât mai bine.

Să ieşi dinaintea fricii fără nicio reţinere, ştiindu-te blidat de cunostinţe, dar şi cu un ochi versat în evaluarea pericolului.

Cu încrederea deplină că şi singur poţi face faţă desfăşurarii lucrurilor până la celălalt capăt al ,,descoperirii”. Dacă ai puterea să-i hotărăşti un capăt…

Şi cu o tresărire de demnitate: adică cineva e cineva, iar altcineva nu poate să fie şi el cineva?

Spre amontele Văii Cernei se vede şirul de creste calcaroase de pe versantul stâng, dinţi de piatră numiţi ,,geanţuri”: Geanţul Ţăranului, Geanţul Arşasca.

Case din cătunul Scărişoara risipite până spre fundul Văii Iuta.

De la masa cu băncuţe şi o troiţă sub forma unei cruci cu multe braţe, de parcă a fi fost făcută cu multă migală, cu traforajul, mai merg o vreme pe piciorul de munte şi privesc înapoi.

Sunt pe la o altitudine de circa 600m, iar de partea cealaltă a Văii Cernei se vede bine Fueroaga Tâmna, pe unde am urcat acum câteva zile cu Liviu Puiu în Crovuri.

Ceva mai în dreapta faţă de Fueroaga Tâmna e o gospodărie locuită şi o pajişte cu vite la păscut.

Cărarea mă scoate repede în poiana cu livadă în capătul căreia descopăr bisericuţa din Scarişoara.

Toate cătunele de pe acest mal drept al Cernei, adică Ţaţu, Scărişoara, Ineleţ, Prisăcina, Dobraia, Bedina şi Poiana Lungă ţin de comuna Bogâltin, localitate mai mare situata pe partea nordică a Munţilor Cernei.

Ele nu au în comun cu Valea Cernei decât relativa apropiere de drumul asfaltat de pe vale, căci cu mai puţin de o sută de ani ele faceau parte din Imperiul Hasburgic şi nu din Regatul Român.

Pe atunci graniţa venea de la Dunăre până la Topleţ pe Cerna, apoi pe culmea Munţilor Mehedinţi până în Cheile Ţesnei, apoi ţinea Valea Cernei înspre amonte până la afluentul de pe dreapta Valea Craiovei, pe care urca în culmea Munţilor Cernei.

Astfel că satele noastre ţineau de Banat şi nu de Mehedinţi.

Acest lucru făcea ca până în anul 1973 locuitorii cătunelor amintite să fie nevoiţi să mearga până la Bogâltin pentru slujbele de duminică ori pentru alte feluri de evenimente religioase.

Dealtfel şi drumul de acces la aceste asezări, drum modest, de căruţă, vine tot dinspre Bogâltin, ocolind Muntele Arjana prin sud, prin Poiana Lungă.

Despre noi înşine.

Tumultul nostru sufletesc se desfăşoară pe două paliere: unul interior şi altul exterior.

În interior putem avea în suflet:

-rugăciunea. E dialogul cu divinitatea în urma căruia înţelegem adevărata noastră dimensiune ca om, locul care ne e hărăzit în lume, dar mai ales faptul că totdeauna avem nevoie de ajutor.

-dialogul interior. Acesta e de cele mai multe ori unul evaluator. În gând ne analizăm faptele, stabilim ce e bun şi ce e rău în ceea ce facem, iar hotărârile pe care le vom lua vor ţine cont de toate acestea.

Nu e vorba aici de o meditaţie abstractă, ci clipe petrecute nu singur, împreună cu ,,eu”-l interior.

-cititul, lectura. E cel mai important dintre toate aceste trei moduri de lucru ale sufletului.

Cititul e cel care aduce ideea nouă pentru a fi prelucrată de gândurile noastre.

Asta pentru ca totdeauna vor exista măcar o mie de oameni mai deştepţi ca noi, care ne aduc prin carte ,,cash”-ul care să ne sporească depozitul interior, să ne îmbogăţească.

De partea cealaltă, tumultul exterior al sufletului e totdeauna doar unul de tip relaţional.

El nu face decât să evalueze continuu relaţiile noastre cu ceilalţi, cu lucrurile cu care interacţionăm, cu celelalte fiinţe de tot felul.

Din păcate nu totdeauna aceste relaţii sunt unele bune, ori unele care doar să ne mulţumească. Iar acestea nu sunt lucruri care să ne facă mai buni. Dimpotrivă, de cele mai multe ori lumea exterioară ne dezamăgeşte şi sfârşeşte uneori prin a ne înrăi.

Dovadă a celor spuse pot fi, spre exemplu, pusnicii, mari rugători, care nu au fost niciodată nişte oameni răi, sau care să dorească răul altora…

Rândurile acestea sunt şi un îndemn spre a ne apleca mai mult înspre noi. Prin prilejuirea unor clipe de reflecţie, printr-o lectura bine aleasă şi de ce nu, iată, printr-o tură solitară la munte.

Muntele Vlaşcu Mare văzut din Scărişoara.

Încă o privire spre ,,geanţurile” de dincolo de Valea Arşasca, cea pe care dumul DN67 trece din Valea Cernei spre Baia de Aramă.

Chiar din faţa bisericii drumul coboară spre casele din Scarişoara şi Ţaţu.

Biserica din Scărişoara a fost ridicată în anul 1973, prin sârguinţa credincioşilor din cătunele de sub munte.

Până în anul 2013 aici venea şi slujea preotul din Bogâltin.

După acest an s-a hotărât ca biserica să ţină de Mânăstirea din Băile Herculane, aşa că acum la slujbe vine părintele Necatrie de la Băile Herculane. Şi probabil că urcă pe scările de lemn de la ,,Cârlige”…

De la bisericuţă prind poteca bine croită spre stânga.

Ceva mai încolo, deasupra potecii, văd singurii oameni din această tură prin satele de munte. Câţiva localnici sunt la strânsul fânului.

În mai puţin de un sfert de ceas ajung ,, în centrul” satului Ineleţ. Acolo unde îmi ies în drum Căminul cultural şi Şcoala primară din Ineleţ.

Mă gândesc la elevii care vor fi mers peste timp pe aceasta potecuţă spre şcoală… Cu grijile oricărui elev, cu gândurile lor la temele scrie, la lecţiile învăţate, la visele spre viaţa de om mare.

Apoi gândul îmi zboară la drumul meu spre şcoală, la acel ,,exact 1km”, unul la dus, altul la întors,  10 ani, zi de zi, fără nicio absenţă, fară niciun drum la care să fi mers altfel decât pe jos.

Dar aici e cu totul altceva… Aici drumul până la şcoală poate fi o porţie zilnică de frumuseţe a naturii, în orice anotimp şi în orice stare a vremii.

Banca din curtea şcolii e înşelătoare. Ca dimensiune. Ai crede că în recreaţii pe ea se înşiră zeci de elevi, ca păsărelele alea mici ,de plastic în două culori, de pe numărătoarea ridicată din capacul penarului de lemn.

Dar nu, la Şcoala din Ineleţ ,,tocesc băncile şcolii” abia 4 elevi.

Şi asta dacă socoteala îi are în vedere pe cei din anul şcolar care tocmai s-a încheiat, căci se pare că în toamnă vor veni la festivitatea de deschidere a anului şcolar doar 3 elevi. Unul de-a cincea fiind nevoit să meargă la Şcoala gimnazială din Băile Herculane.

Cei patru elevi ai Şcolii din Ineleţ.

Fotografie realizată de Paul Pătrăţanu, cu ocazia montării de panouri solare la şcoală.

Din curtea şcolii, o privire spre satul Ineleţ şi locurile prin care voi ajunge cu cararea mea.

Şcoala primară din Ineleţ, unde voluntarii de la ,,FreeMioriţa” au montat panouri solare, dar şi becuri electrice şi calculatoare în incinta şcolii.

Dealtfel aceste locuri au fost făcute extrem de vizibile în media, şcoala şi câteva gospodării neputând fi ratate nici măcar de Charlie Ottley de la ,,Wild Carpathia”…

Urmez ,,bulevardul” satului spre sud şi ajung la izvorul de lânga casa lui Avram Bârzoni.

Bat la poarta lui nenea Avram Bârzoni, dar nimeni nu răspunde.

Vorbesc cu voce tare, în speranţa că mă aude cineva de prin casa, dar şi vreun căţel.

Nu e nimeni acasă. Trebuie că gospodari să fie plecaţi cu treburi, căci caşul e lasat în curte la scurs.

Pe un afiş scris de mână cu stângăcie, proprietarul îşi declară disponibilitatea de a oferi drumeţului o masă pregătită ,,ca la mama acasă”, cu omletă cu ciuperci şi castraveciori muraţi, culeşi din gradina de mai jos chiar în vara asta, mămăliguţă cu brânză şi de băut, rachiu din prunele culese din grădină.

M-aş fi bucurat să am norocul unui asmenea ospăţ, dar mai ales prilejul unor pălăvrăgeli îndelungi…

Nu ştiu dacă e un lucru bun ca ,,lumea din afară” sa dea buzna peste tihna acestor locuri şi a acestor oameni…

E drept că e dreptul oamenilor de a avea acces la comfortul unor lucruri mai moderne, dar acestea vor deveni în timp necesităţi, iar economia locală, atât cât e ea acum, cu siguranţă că nu le va putea susţine necesităţile financiare, iar oamenii vor fi nevoiţi să ,,coboare în lume”.

Mă învârt cu sfială prin mica curte interioară a gospodăriei…

Parcă sunt într-un muzeu al satului, ori într-un sit arheologic renovat cu stângăcie.

Fotografiez în linişte, fără grabă, după care ies şi las poatra legată în urma mea.

Prind din nou cărartea care trece pe deasupra casei lui Avram Bârzoni, cu regretul că nu l-am întâlnit pe omul, poate, cel mai cunoscut din Ineleţ. (În documentarul său, Charlei Ottley a fost mai norocos…)

De dincolo de casa lui Bârzoni, o privire înapoi, spre şcoală şi valea superioară a Cernei.

Poteca mă poartă o vreme printr-o pădurice de fag, după care iese la lumină pe sub o fâneaţă cosită.

Mai sus, sub coasta muntelui, zăresc şi casa lui Vasile Cioancă.

Nicio mişcare nici la el. Aici mi-ar fi fost necesară o indicaţie despre continuarea traseului meu…

Aici locurile se deschid şi o privelişte spre Valea Cernei mă ţintuieşte locului.

Socotesc că mai departe poteca m-ar duce spre Cracul Mare şi catunul Prisăcina.

Hai să cobor până la marginea pădurii să văd dacă găsesc vreun marcaj!…

Dealtfel aceasta a fost şi principala grijă a turei: să nimeresc un traseu marcat pentru revenirea în Valea Cernei.

Am noroc şi la intrae în pădure găsesc o potecă foarte bună, marcată mai vechi cu punct galben.

Cum mă aşteptam, mai jos poteca ajunge în zona pereţilor ce se întind aici pe toată lungimea versantului drept al văii.

Depăşirea acestui perete se face foarte frumos, de parca te-ai strecura pe sub Cascada Vânturătoarea. Doar că aici firul săriotoarei înalte e sec.

O intersecţie de poteci, unde fiecare potecă are băncuţa ei, dar şi marcajul ei, punct galben, respectin punct albastru, mă dumireşte bine în ce priveşte orientarea.

Recunosc marcajul punct albastru care vine de pe Cracul Mare. Am coborât pe aici cu ani în urmă şi acum mă simt ,,rezolvat” în ce priveşte coborârea de pe munte.

Recunosc şi izvorul de mai jos.

Acum mă uit la captarea extrem de simplă, cu un gât de pet prins de un furtun, probabil pentru o casă de mai jos.

Mă opresc să fotografiez cosaşii pe care i-a prins căldura amiezii…

…Şi pereţii pe sub care tocmai am coborât din cătunele de sus.

Pe versantul celălalt al văii, cam la aceeaşi altitudine, zăresc alte gospodării.

Acelaşi peisaj şi mai spre dreapta.

În cele din urmă ies la apa Cernei exact la Podul Ineleţului, dealtfel principala cale de acces spre cătunele Ineleţ şi Scarişoara, cănd vii dinspre Valea Cernei.