O dictatură poate perverti pe lângă viaţa oamenilor chiar şi frumuseţile naturii, şi aveam să-mi fac cruce atunci când am văzut ,,minunea”.
Povestea asta e mai veche, dintr-o vreme când eram într-o vacanţă de student, după o tabără de căţărat în Piatra Craiului.
Când s-a spart gaşca la Plaiul Foii, prietenii din Bucureşti au plecat împăcaţi cu gândul că din 2-3 bucaţi vor fi acasă, în vreme ce eu şi cu prietenul din Mâneciu socoteam că va trebui să schimbăm vreo 6-7 mijlocace de transport până să ajungem acasă.
Aşa ca am hotărât, fără să stăm prea mult pe gânduri, să mergem spre casă peste munţi, ,,per pedes”, că şi aşa timp aveam din plin, iar apetitul pentru aventură nu ni se ostoise pe deplin prin pereţii Craiului.
Iată-ne în a treia zi plecând la primii zori de la Cabana Susai, vechea căbănuţă de lemn, cu singura grijă să ţinem în permanenţa direcţia spre răsărit.
Decum intrăm în pădurea de molid de pe versantul dinspre Valea Azugii, nimerim pe o alee amenajată cu grijă, ca una dintr-un parc al vreunei staţiuni balneare.
Aleea avea cam 1-1,20m lăţime, cu borduri pe laturi şi cu griblură albă, curată, aşternută pejos, dar şi cu balustradă de susţinere, cu mână-curentă din lemn bine făţuit şi lăcuit.
Am pornit la vale prin ,,margăritarul” foşnitor şi mai jos, când am văzut întinderea de serpentine prin pădurea altfel sălbatică, ne-am făcut cruce: ,,asa ceva nu poate să existe!”
Nu ne puteam da seama despre ce e vorba…
Aveam să ne lămurim cum stau lucrurile când am ajuns, bine-mersi, în Valea Azugii şi ne-am pomenit în curtea unui complex de vile, pe partea cealaltă a drumului, dar care erau chiar în calea accesului nostru spre Munţii Neamţu.
Asta aveam să explicăm şi unui securist apărut din senin şi însoţit de un căine-lup.
Nu ştiu cât a crezut povestea noastră cu venitul tocmai de la Plaiul Foii, dar a binevoit să ne însoţerască până să ieşim din curte, prin spate şi până s-a asigurat că ne-am întins la drum pe Piciorul Neamţului, spre Vârful Neamţu, fără să scoatem aparatul de fotografiat…
Era cabana de vânătoare de pe Valea Azugii a lui Ceauşescu, iar cărarea amenajată din Valea Azugii şi până la Cabana Susai folosea tot pentru plimbarea de relaxare a dictatorului…
De fiecare dată primăvara se cam lasă ăsteptată prin munţii înalţi, zăpada persistând pe creste până în luna mai.
Asa că la începutul lunii am încercat o tură prin zone mai joase, ba chiar prin cotloanele mai puţin umblate de prin Clabucetele Predealului.
Ziua se anunţa frumoasă şi însorită.
Prin luminişurile pădurii de fag deja înflorise Măcrişul iepuresc.
De pe pârtia Clăbucet am prins poteca ce merge deacoasta, prin pădure şi iese la Cabana Gârbova.
Din tăieturile alea de pădure se vedeau bine Bucegii încă înzăpeziţi şi Vârful Grecului ieşind din pădure de fag, neînfrunzită şi ea.
Într-o astfel de zi de primăvară timpurie la Cabana Gârbova nu era nicio mişcare…
Înspre colţul din stânga găsim indicatorul pentru poteca pe care o vom urma în coborâre până în Valea Limbăşelului.
Puţin mai jos, la bazinul de captare a apei pentru cabană, îl găsim pe cabanier, care ne atrage atenţia că zona aceasta e cam bântuită de urşii care au ieşit din hibernare şi deja au început să dea târcoale pe la coteţele cabanei.
Ne afirmăm noi curajul, dar ceva mai jos ne-au îngheţat inimile când am dat peste urmele de urs din potecă.
Fotografiem şi săgeţile indicatoare din drumul de pe Valea Limbăşelului, pentru poteca în sens invers, spre Cabana Gârbova.
În apropiere de ieşirea în drumul forestier se află Cantonul Limbăşel.
De la canton noi prindem drumul forestier spre amonte, pentru a ajunge la Cabana Susai.
Drumul pare nefolosit după iarna ce a trecut, ba chiar abandonat, căci delungul lui vom găsi câţiva brazi căzuţi deaurmezişul.
În schimb florile de pe vale parcă sunt şi mai frumoase.
Crucea voinicului.
Liliac sălbatic. Tulichină.
Un alt brad căzut peste drum.
Mai sus pădurea e tăiată pe partea stângă şi observăm că suntem în drept cu şaua cea mai joasă de pe Culmea Susaiului.
În capătul de sus drumul forestier întâlneşte drumul ce urcă din Predeal, de la Cioplea, la Cabana Susai. Drumul care e mai tot timpul plin de ATV-uri…
Iată, pe unde am venit noi se cheamă Limbăşelul Mic.
De la intersecţia de drumuri noi urmăm poteca spre cabană şi în mai puţin de jumătate de ceas ieşim la Susai.
La cabană înfulecam pacheţelele din rucsaci, iar pentru a aluneca mai uşor pe gât, alăturăm la masă căte un ,,ceai de Tuborg”.
Lasăm noua Cabană Susai în urmă şi străbatem poiana care acoperă tot platoul spre est.
În marginea pădurii dăm peste două indicatoare turistice. Suntem încântaţi că s-a marcat şi poteca spre Clăbucetul Azugii, dar astăzi noi vom urma marcajul triunghi albastru, în cautarea ,,Potecii lui Ceauşescu”.
Bineînţeles că aleea cu griblura albă apare decum intrăm în pădure, chiar dacă peste aceste locuri au trecut aproape 40 de ani…
Mergem agale pe ,,Poteca lui Ceauşescu”, dar fară a mai avea acel sentiment de impietate pe care îl resimţisem cu ani în urmă. Mai mult, acum parca mergeam pe urmele unui vechi drum roman…
Atunci, în anii 80-81, nu era pentru prima dată când mă aflam pe urmele lui Ceauşecscu.
Împreuna cu câţiva prieteni pornisem de la Stâna din Zăganu pe Poteca Vânătorului, o cărare nemarcată ce străbătea tot versantul vestic al Zăganului pe la margine superioară a pădurii. (Acum poteca amintită s-a împădurit complet.)
În poiana din Fundul Gropşoarelor descoperisem un foişor de vânătoare al conducătorului mult-iubit.
Era o construcţie temenică, ridicată pe tulpinile unor brazi, cam la 8-10m înalţime. Accesul se făcea pe treptele de lemn prinse în două trunchiuri înclinate, care se sprijineau lânga usa observatorului, prin spate.
În observator era o măsuţă îngustă, dar lungă, sub cele două orificii de observare, sau după caz, guri de tragere.
Pe cele două laturi ale încăperii erau două priciuri de scândură cu aşternut de cetină relativ proaspătă.
Dar marea descoparire de atunci a fost un caiet de dictando cam rufos, cu un creion chimic legat cu sfoară, alături.
Bineînţeles că curiozitatea ne-a îndemnat să citim:
,,Moaşa-7-8 ani-90 puncte.”
Apoi ,,Moşu-12-14ani-V alb la gât-100puncte.” Etc.
Erau notiţele unui observator care aprecia valoarea cinegetică a urşilor care veneau să se ospăteze dintr-un stârv de cal mort, legat de gât cu un zbir şi ridicat cam la 2m înălţime, astfel încât ursul să se ridice în picioare pentru a fi evaluat de către paznicul de vânătoare.
Iar atunci când ,,trofeul” îşi făcea un obicei din a veni în mod regulat, în fapt de seară, la masă, se dădea un telefon la Bucuresti: ,,Haideţi, că e unul mare!”
Din locurile unde pădurea a mai fost tăiată, sau doar curăţată după doborâturile de vânt, se deschide zarea spre Munţii Neamţu şi identificăm mai întăi Vârful Ştevia 1907m şi plaiul care urcă până la vârf, numit aici Culmea Şteviei.
Mai spre stânga se vede piramida inconfundabilă a Vârfului Neamţu şi piciorul de munte numit Piciorul Neamţului. Probabil că pe aici am urcat noi spre culmea muntelui cu 40 de ani în urmă, după ce am ieşit de la Cabana de Vânatoare a lui Ceauşescu, cabana care acum se numeşte Vila Trifoiu.
Spre sfârşitul traseului ajungem şi în zona mai abruptă, unde încep să se înşiruie serpentinele potecii.
Trebuie să amintesc că aceeaşi uimire am avut-o şi în vara anului 1990, când am coborât pe poteca de pe Piciorul Pietrei Arse din Bucegi şi de la Stâna Regală am mers până la Castelul Peleş tot pe o alee pietruită cu lespezi de granit, cu borduri şi balustardă de lemn.
Aici am bănuit că amenajarea potecii era din vremea Regelui Carol I…
În cele din urmă vedem că ajungem în Valea Azugii.
Apele râului nu mai sunt aşa de mari, semn că zăpezile s-au cam topit în Munţii Neamţului..
Urcam pe drumul forestier de pe Valea Azugii până în locul în care vin din stânga drumul de la Predeal şi poteca marcată cu triunghi roşu, de la Cabana Susai.
Tot aici, dar spre dreapta, chiar în centrul imaginii, se vede cum intră în pădure traseul spre culmea Munţilor Neamţu, traseu marcat tot cu triunghi roşu.
Drumul spre Predeal e acoperit încă cu multă zăpadă într-o zonă mai umbrită.
Mai sus drumul parăseşte valea umbrită şi pe poienile însorite fotografiem frumuseţe de flori de primăvară.
Un ghiocel ce încearcă sa trezeacă la viaţă o buburuză…
Câteva brânduşe de primăvară.
Un buchet de brânduşe…
Floarea paştelui.
Floarea paştelui galbenă…
Găinuşe.
Viorele galbene.
Muma pădurii. Floare primavaratică de Captalan.
Iar ca atmosfera să se menţină ,,întunecată”, găsim pe o piatră şi o molie Cap de mort…
Totuşi tura avea să se încheie frumos. Pe lângă rememorarea unor amintiri îndepărtate, ziua ne răsfăţase şi cu o vreme de primăvară foarte frumoasă.
Revenim în Predeal având spre Bucegi imaginea unui asfinţit de foc.
