Legenda râului Buzău

A fost odată ca niciodată, în ţara unde împărat era Zizin-Craiul, o femeie foarte saracă, ce trăia singură într-un bordei săpat in pământ, la marginea satului.Îşi ducea viaţa din greu, însă zâmbetul îi apăru când născu un băiat frumos cu părul de aur.

Întreaga suflare a satului a venit la bordeiul femeii şi a cerut femeii să le dea lor copilul să-l crească.Însă femeia nu l-a dat.Vestea despre copil ajunse la Zizin-Craiul care porunci ca acest prunc să-i fie adus la curte pentru a-l creşte.Cum trimişii împăratului au fost refuzaţi de femeie, insuşi Zizin-Craiul s-a îndreptat spre bordeiul femeii, şi ajungând acolo, ramase uimit de ce vazuse: copilul era numai aur, râzând şi gângurind.Mângâind copilul pe părul lucios spuse femeii:

– Femeie, dă-mi mie copilul tău!

Femeia, care nu ştia cu cine vorbeşte, răspunse:

– Nu-l dau, nici dacă împăratul vine şi tot nu-l dau!

Dar copilul vorbi in acel timp:

– Dă-mă mamă!

Apoi întorcându-se către împărat:

– Ia-mă, Măria ta!

Şi Zizin-Craiul l-a luat împreună cu mama lui la palatul său, ce era înconjurat din toate părţile de munţi înalţi. Copilul creştea văzând cu ochii, devenind şi mai frumos, mai voinic şi mai chipeş, însă, în acelaşi timp, firea copilului se schimbă, devenind mai gânditor şi inchis la suflet.De aceea, împăratul şi împărăteasca i-au dat numele Buzău, adică cel de neînţeles şi tulbure.Tânăr devenind, în toate puterea, la porţile împăratului se vestiră soli din partea împăratului Negru, care doreau să-l vadă pe Buzău şi să-l încredinţeze împăratului lor.Însă porunca nu se îndeplini şi nu trecu mult timp, căci oastea împăratului Negru năvăli în ţară.Buzău a devenit tot mai plin de nelinişti şi se oferi să-şi ajute tatăl, strângând o ceată de viteji cu care porni să intâmpine oastea cotropitoare.Ziua, pentru a nu fi văzuţi, oştenii se adunau într-o ţesătură uşoară a părului său, asemenea razelor de soare.

Într-una din seri, Buzău auzi un glas minunat şi un cântec duios, care-i vrăjise sufletul:

“Buzău, Buzău

Din părul tău

Un fir să tai,

Să-l zvârli pe plai

Fir de lumină

Dorul alină

Fir de mătasă

Dorul mi-apasă.”

Dar al cui era glasul? Era fata împăratului Negru, pe nume Sânziana, despre care lumea spunea că este uimitor de frumoasă.Sânziana fusese măritată cu Dunăre-Balaur, un om rău, dar putred de bogat.

La auzul glasului minunat al fetei, Buzău îşi smulse un fir de păr pe care-l suflă în vânt şi zări pentru o clipă chipul fetei. A doua zi, Buzău îşi luă rămas-bun de la oştenii săi, ură sănătate împăratului Zizin şi împărătesei, şi îşi continuă drumul pe văile munţilor, ascuns fiind sub învăluirea aurie a părului.Şi cum mergea, îşi amintea cântecul fetei:

“Din părul tău

Un fir să tai,

Să-l zvârli pe plai”

şi îşi mai smulgea câte un fir de păr auriu pentru a vedea chipul fetei.

– Cine eşti tu, chip frumos şi luminos de apari şi dispari în strălucirea părului meu?

“Sunt fata de crai

Floare din rai,

De vrei sa m-ajungi

Părul să-ţi smulgi

Inel de inel

Să legi de el

Pod de aur

Spre Dunăre-Balaur.”

Şi a mers, şi-a mers Buzău, munţii se răreau, cerul se deschidea tot mai larg, şi în timp ce cu o mână îşi smulgea fire de păr, cu cealaltă căuta să-şi dea seama că nu mai are multe.Sleit de puteri, cu faţa plină de sânge, ajunse pe malul unei ape line şi întrebă de Dunăre-Balaur.

– Sunt Siretul – îi răspunse – merg spre Dunăre-Balaur, şi duc cu mine toate comorile scormonite din adâncuri.

Rămas fara fire de păr, Buzău se plecă chinuit pe luciul apei şi își privi faţa plină de sânge şi gârbovită ca într-o oglindă.Nu mai era tânărul de altădată.Un dor fără margini îl copleşi pentru tot ceea ce fusese, dar mai ales pentru tot ceea ce nu putuse săvârşi.Chipul frumoasei îi reveni în minte, lacrimi mari îi năpădiră ochii, sacrificase tot ceea ce avusese mai scump, părul lui de aur, şi totuşi nu ajunsese la Dunăre-Balaur.Deodată, se prăbuşi în apă, rostogolindu-se în adâncuri.

În acelaşi timp, în urma lui, tot drumul pe care-l străbătuse se prefăcu într-un râu ale cărui valuri semănau leit cu părul lui de aur.

Oamenii i-au zis apei tot Buzău, şi aşa a rămas până în zilele noastre.

Sursa: ”Legendele romanilor”