Munţii Piatra Mare – Tratament cu aer curat

Anul 2012, ziua 17 si 18 din luna a 3-a

Obiectiv:

Canionul 7 scari si varful Piatra Mare

Traseu:

Sâmbătă: Dâmbu Morii– Canionul 7 scări – Cabana Piatra Mare – 3h 15’

Duminică: Cabana Piatra Mare – vf. Piatra Mare – Poiana Stânei Pietricica – Complex Susai – Predeal – 6h

Participanţi:

Alex Grigoraş (alex_sandrin) şi Ştefan Bako

Poze:

Alex Grigoraş

Atât cât am timp liber încerc să profit de fiecare minut de libertate ce îmi este oferit fără să îl irosesc inutil. De fapt singura liberate pe care cred că o mai am în această lume materială este dată de libertatea de exprimare în scris, în anumite medii dedicate,  pe care încerc să o îmbunătăţesc atât cât mă duce capul fiind limitată doar de propriile mele cunoştinţe şi influenţată în special de moralitate.

Drept urmare sfârşitul de săptămână m-a găsit acolo unde îmi place mie mai mult. Da, acolo sus la munte, iar de această dată am urcat în munţii Piatra Mare.

Zilele trecute Cătălin trăgea de mine că ar vrea să mergem undeva la munte timp de două zile. Pe mine m-ar fi tentat să stăm la cort, pe el nu. I-am spus că aş putea dormi doar eu în cort iar el dacă nu vrea la cort atunci să doarmă afară lângă cort ori să facă de pază ca să nu lase frigul să mă deranjeze, să pot dormi eu bine. Nu prea i-a convenit nici această idee, aşa că am căutat cazare la o cabană.

Destul de greu să găseşţi cazare la o cabană accesibilă. Până la urmă cu ceva intermedieri (am ajuns să am pile pentru cazare!) am găsit două locuri libere la cabana Piatra Mare. Perfect! Acolo ajungem. Au trecut mai mult de doi ani de zile de  când nu am mai călcat pe acolo.

Cătălin m-a băgat la înaintare în cuşca cu lei să mă ocup de toate demersurile privind drumeţia şi din motive ce nu ţineau de el a trebuit să renunţe. Nici o problemă! Ştefan l-a înlocuit din mers aşa că sâmbătă dimineaţa am pornit la drum cu microbuzul până la Dâmbu’ Morii.

Aici coborâm şi ne hotărâm greu de tot cine să meargă în faţă şi cine avea să rămână în urmă ca să strângă grupul numeros de numai puţin de 2 participanţi.

Se anunţa o zi însorită, nu ne-am îmbrăcat deloc gros. Pentru început facem slalom printre maşinile parcate haotic. Două blonde îşi făceau de treabă pe acolo dar nu cred că erau ele persoanele  delegate să parcheze maşinile în zonă.

 Admirăm panourile foarte frumos colorate ce descriu atracţiile turistice din Piatra Mare. Eram singurii care ne uitam la panouri şi citeam ce era scris pe ele. Restul se uitau la noi imaginându-şi probabil că văd în faţa ochilor nişte chinezoi extaziaţi cu aparate foto mai grele decât ei, ce ar fi în stare să facă poze până şi la muştele aşezate pe cine ştie ce piramidă mirositoare.

Simţim aerul curat şi înviorător de munte. Ar trebui să iau acasă într-o pungă, din când în când, în timpul săptămânii să mai trag pe nas…

Zăpada este destul de moale, fleşcăraia aşternută  pe drum vesteşte venirea încălzirii de primăvară şi cam atât. Vestea privind încălzirea globală este dată numai de nişte cercetători britanici, evenutal americani în urma unor experimente ce ar dura cel puţin 20 de ani.

Depăşim rând pe rând fel şi fel de grupuri de plimbăreţi de duminică, aşa cum sunt şi eu de fapt (ehhh de-aş putea să merg la munte şi în timpul săptămânii…), urmând să ne bucurăm cu adevărat de senzaţii spectaculoase lângă canionul 7 scări. Iniţial stabilisem să ocolim canionul cum că ar fi periculos în această perioadă de traversat dar cine să asculte de cine? Am făcut câteva poze la peretele de gheaţă în imediata apropiere de intrarea în canion după care gând în gând şi fără nici o ezitare am început să urcăm scările prin canion.

De când trec pe aici a fost prima dată când nu m-am udat. Marginile cascadelor erau acoperite de gheaţă formând un paravan ce nu lăsa să se împrăştie stropii de apă în toate direcţiile.

Ieşirea din canion ne pregăteşte pentru ceea ce avea să ne mărească abilităţile noastre. Ca şi mâţele de la ţară (că astea de la oraş de frică se suie în copac când văd vreun şoarece) important este să fii vigilent, să stai cu ochii în patru şi să asculţi orice zgomot sau mişcare suspectă. La marginea peretului de canion cade un bulgăre mare de zăpadă care dacă ţi-ar fi căzut în cap om te-ar fi făcut. Cumva de aici să se fi dezvoltat tradiţia cu omul de zăpadă?

Călcăm pe urmele lăsate în zăpadă de înaintaşii noştri iar când sunt rebel încercând să mă abat de la drumul cel bun mă duc în zăpadă suficient cât să înjur printre dinţi şi plombe.

Urcuşul este plin de surprize neplăcute şi cu fiecare pas făcut reiterez clipele devenite de mult timp istorie, atunci când bravii noştri străjeri ascunşi în munţi, aruncau cu bolovani în invadatorii ce dădeau năvală peste pământurile străbune încercând să treacă munţii. Acum eram eu pus într-o astfel de postură de invadator iar pădurea se apăra scuturându-şi zăpada de pe hainele verzi direct în capul meu. Asta până la urmă nu ar fi fost o problemă doar că acel strat de zăpadă era cam greu şi dacă nu m-aş fi ferit aş fi ajuns în postura cel mai deştept cedează; doar că era posibil ca altă dată să numai fi avut ocazia de a ceda…

La cabană suntem aşteptaţi de 3 dulăi mari cât casa. Nu mă risc să zic „miau” că s-ar putea să fie ultima dată când mai deschid gura. La cât de mult vorbesc eu în general, arta tăcerii o stăpânesc tare bine.

După ce s-a bucurat şi stomacul meu de ceva mâncare îmi iau în primire patul de campanie şi păturile.

Între timp ajung de pe vârful Piatra Mare, cei 3 crai de la centru: Costi, Sorin si Bogdan Balaban. Ce situaţie ingrată… am prieteni la bloc pe care îi văd mai rar decât pe alţi prieteni din alte localităţi ce ajung să îi văd mai des.

Înainte de a se înnopta fac o plimbare prin împrejurimi bucurându-mi ochii de peisaje deosebite, gândind deja planuri cu Ştefan pentru călătorii măreţe  în Ciucaş ori Neamţului. Nu-i nici un Bai! Vine şi rândul lor anul acesta să îi mai vizitez.

Seara la cabană este o atmosferă liniştitoare, fiecare cu ai lui inclusiv meritele sforăitoare de peste noapte se împart tot între ei.

A doua zi dimineaţă constat că lângă cabană mai există un refugiu de vreme rea ce ar putea fi folosit cu încredere mai ales acuma cu zăpezile astea mari. Refugiul numit toaletă este un loc situat la margine de pădure la doi metri sub zăpadă. Trai neneică, ai izolaţie, nu bate vântul, n-ai nici o grijă! Poţi fi oricât de pudic, stai fără nici o grijă că nu se uită nimeni printre scânduri…

Ne punem în mişcare înainte de orele 9 ale dimineţii. Urcăm spre vârful Piatra Mare.

Marcajul de pe copaci devine ţinta ironiilor noastre. Nu ştiu ce a fost în mintea unora de a şterge marcajul în cruce roşie dând cu pensula în aşa fel încât pe un copac întâlneşti banda roşie de 3 ori.

La intersecţia unde traseul cu triunghi albastru se desparte de banda roşie lăsăm rucsacii cu gândul de a continua pe acest marcaj după ce urcăm pe vârf, înnotând niţel prin zăpadă nefiind urme bătute. Evident a fost o idioţenie din partea noastră pe care nici noi încă nu o înţelegem iar după ce am ajuns pe platou ne-am întors după rucsaci, pierzând de pomană aproape oră.

Admirăm pe urmă întinsura de alb imaculat de pe platoul Piatra Mare iar mai departe de platou privim orizonturile ce se lovesc în depărtare de vârfurile munţilor.

Razele soarelui ne îmbie să dăm din haine jos, să ne întindem la plajă şi să asteptăm a veni cineva să ne ia comanda pentru un nou rând de bere rece. Dar până atunci nu ar fi stricat nici un masaj de relaxare… Ehhh vise maică vise şi timpul trece…

Acum în coborâre pe marcajul în cruce rosie, ce porneşte de pe platoul Pietre Mari,  parcă zăpada este din ce în ce mai moale. Călcăm pe urme deja făcute dar tot de afundăm în zăpadă. Intrarea mai jos în pădure nu mai este aşa de periculoasă ca în prima zi când trebuia să avem grijă să nu ne cadă zăpada în cap de pe crengile brazilor înalţi.

În poiana stânei Pietricica pe traseul nostru de coborâre îşi fac apariţia două personaje cu snowmobile şi ne strică urmele deja bătătorite. De aici practic suntem nevoiţi să facem urme noi,  noroc că intram în zăpadă doar până la genunchi.

Drumul devine monoton, îl mai animăm din când în când cu câte o snoavă. O ciocănitoare sparge liniştea pădurii căutând de mâncare dându-mi în cap aşchii de brad. Doar partea finală pare mai interesantă în preajma complexului Susai, zăpada fiind bătătorită de o grămadă de urme de urs. Acuma nu îmi era prea clar dacă ursul căuta să intre în cabană să bea o duşcă două, cert este că erau destui dulăi ce păzeau perimetrul cabanei. Nu intra probabil că nici măcar vreun şoarece fără a cere permisiune.

Nu facem mulţi purici la Susai şi coborâm spre Predeal pe bandă albastră. În iarna de acum doi ani de zile, poteca pe aici era îngustă acum e drum bun pe două benzi pentru atv-uri.

Finalizăm călătoria noastră în Predeal cu o bere şi o ciorbă caldă mâncată pe fugă pentru că rezervarea la microbuzul spre Galaţi a fost uitată de şofer, iar în ultim moment am reuşit să prindem trenul.

Aici se încheie  descrierea unui sfârşit de săptămână plăcut petrecut ca întotdeauna aşa cum îmi place mie, sus la munte, la tratament cu aer curat.

Să auzim numai de bine.