Maraton de o zi în Măcinul de sud

Weekendul aceata, subsemnatul împreună cu dl. Florin Bălineanu am făcut o tură-maraton în partea central-sudică a munţilor Macin, cu intenţia mărturisită de a reface ce n-am făcut data trecută din cauza furtunii cu grindină şi de a parcurge, odată pentru totdeauna, coada giganticului „T” al masivului. Dar acum am mers în sens invers, făcând şi traseul propus atunci de Edy Munteanu, toate în aceeaşi zi, dovedind încă odată, dacă mai era nevoie, ce mult înseamnă diferenţa dintre vremea rea şi cea bună.

Pornim aşadar din Cerna, trecând mai întâi pe la biserică (pictură excepţională!) să aprindem o lumânare să nu plouă şi de data această.

Rugăminţile s-au îndeplinit, soare tot drumul şi vizibilitate că-n palmă, ba chiar au început să apară problemele specifice verii: transpiraţie, terminarea apei, şi arsuri pe gât şi antebraţe. Admirăm şi arhitectura tradiţională (Cerna nu este un sat românesc, ci bulgaro-aromân).

Trecem şi pe la casa memorială a poetului Panait Cerna, în interior muzeu de artă populară (precum casa lui Ion Creangă de la Humuleşti).

 Apoi, după ieşirea din sat, inevitabilul drum pe câmp, munţii fiind la mulţi kilometri de sat. Noroc că a plouat de curând, nu e colb deşertic pe jos şi „cuptorul” încă nu s-a încins ca-n iulie.

Parcele agricole verzi, reconfortante ochiului, alternând cu unele încă neînsămânţate.

 Trecem pe la poalele vârfului Arsu, dar nu urcăm pe el, ca data trecută, ci continuăm pe arătură până la dealul Băşica (care ar fi fost atunci punctul terminus). Abia acum începe tura „la munte”, apar primele stâncării şi perspective. Munţii Măcinului sunt ei mici, dar foarte alpini-aerieni.

 De aici vedem foarte clar culmile parcurse în turele trecute, eu încep să îndrug despre toponomie şi orografie, colegul de drumeţie mă „ascultă” cu un zâmbet politicos, îndurând răbdător să-mi termin monologurile de mine înţelese. în spate ne aşteaptă vârful Vergu, mai impunător şi cu perspectivă pe măsură. Începe şi gâfâiala, pante peste 30 de grade.

De sus fac panorame foto, căci se ved clar până şi îndepărtaţii munţi Ghiunghiurmez şi Piatra Roşie, de obicei în pâclă albastră. Gata cu urcuşul, de acum traseul devine bulevard plat, dar abia acum încep marile probleme de orientare din pădurile Măcinului, s-a şi înverzit de-a binelea, nu se mai vede printre copaci că până acum. Peisajul de savane cu stejărei (silvostepe) se închide treptat, nu mai vedem împrejurimile, singurele repere sunt de-acum bornele de pădure, pe care subsemnatul încearcă din răsputeri să şi le aducă aminte din vechile ture.

Întâlnim şi misterioase valuri de apărare preistorice, cum am văzut şi în munţii Niculiţelului.

Ajungem în creasta principală a masivului, de fapt un drumeag şters şi complet invadat de bălării -doar nu va gândiţi acum la noţiunea de creastă principală ca-n Făgăraş şi Piatra Craiului.

Aici e o încâlceală de crengi şi boschetării alternând cu păduri închise, compacte, teren ideal de rătăcire.

La vârful David un cot neaşteptat la 90 de grade. Pornim spre nord, coborâm în şaua Oancei, apoi urcăm pe vârful Stana Oancei, cu o poiană mare, putem în sfârşit să vedem împrejurimile şi traseul de urmat, luăm prânzul, iar intrăm în păduri compacte.

Aici este răscrucea marelui „T”, dar vârful e fără perspectivă, doar o bornă topografică ascunsă în pădure. Părăsim culmea principală (care continuă zeci de kilometri spre nord -parcursă integral în trei zile, de noi acum doi ani -vezi jurnalul semnat de dl. Gigi Cepoiu, plus jurnalul lui Alex referitor la multele flori găsite în acea tură).

Pornim spre Vest (ca direcţie generală, în fapt traseul e un continuu zig-zag), o altă deschidere avem pe vârful Poiana Mare, unde putem vedea, prima oară azi, îndepărtatul abrupt de la Greci.

În poiană, cot brusc la 90 de grade. Din nou păduri şi mici poieni (dar închise, fără perspectivă), ajungem la fostul foişor de vânătoare, alt coa de 90 de grade, un drum mai circulat, pe care îl urmăm o vreme, şi suntem curând nevoiţi să îl părăsim, căci coboară (prematur) în depresiunea

Cernei. Alte desişuri până în vârful Marginea (închis şi acesta), pe vârf (Dumnezeule mare!) alt cot de 90 de grade.

Pe tot traseul am înţâlnit foarte multe broaşte  ţestoase, recent s-au dezgropat după iernat.

Ieşim în poiana cu peri sălbateci, unde se face jocţiunea cu traseul parcurs dată trecută -peste vârfurile Arsu şi Achizel. De aici însă noi continuăm spre vf. Priopcea (target-ul nostru), pe care îl vedem departe, în zare, şi începem să ne punem serios problema dacă îl vom mai atinge azi,. Orele se scurg cu repeziciune, chiar dacă ziua e lungă acum şi de-abia suntem la jumătatea turei! Noroc că nu mai avem probleme de orientare, putem alerga „la sigur”.

Pădurea e mai aerisită, dar până la Pietrele Albe încă nu avem perspective. Pauză de-o bere şi o grefă amară, suntem transpiraţi şi în criză de apă, ceasul e trei-jumate, nervozitate, „hai, dăm bice”. Apar deschizături largi spre masivul Priopcea (tot îndepărtat…), iar satul Cerna e foarte departe, în zare, nu mai avem cum să ne întoarcem acolo, ne prinde noaptea.

Aici e un platou suspendat, pe care s-a ajuns arabilul şi viile, dar înspre nord sunt abrupturi. Un kilometru de mers prin arătură „virgină” ne-a pus capac („masaj la gambe”).

Vedem pe cer, cât un purice, o parapantă lansată de pe Priopcea şi ajunsă la o înălţime extraordinar de mare, la peste o mie de metri, desigur prinsese o termică favorabilă.

Aici puteţi vedea o panormă deosebită asupra Măcinului filmată din parapantă.

Pe vârful Boldea, greoi, înierbat şi cu stânci răzleţe, perspectivă făină asupra marelui abrupt de la Greci, acum, spre seară, avem şi o lumină gălbuie, foarte bună de poze. De aici se desprinde şi culmea Sivrica, mică dar ascuţită (n-avem timp de ea, altădată).

Ne punem întrebarea dacă mai urcăm şi uriaşul Priopcea sau fugim la sosea. Eu insist cu o ambiţie sinucigaşă, „doar n-o să ne înecăm ca ţiganu’ la mal”, începe urcuşul „la infarct” pe cel mai înalt vârf din zonă, colegul de tură, aproape fără suflare, îmi spune „nu puteam să începem cu asta, l-am lăsat tocmai la urmă?”.

Cu cât urcăm perspectiva e extraordinară, şiruri de stâncării ca spinările de dinozauri.

Din păcate nu zăbovim prea mult sus, câteva poze împrejur, şi fuga la vale, spre pasul Priopcea, singura şansă să mai prindem, la şosea, ultimul autobuz spre Smârdan. Este ştiut faptul că şoferii particulari nu opresc să te ia de pe câmp, în afara localităţilor, mai ales seara, din motive lesne de înţeles. Coborâm de-a dreptul, uitând de marele prag de stâncării de pe coasta Priopcei, prilej de-o mică şi nedorită ascensiune prin grohotişuri periculoase.

Jos se mai domoleşte şi înierbează panta, dar noi încă alergăm şi pe ultimele sute, disperaţi să nu scăpăm „la mustaţă” cursa (să treacă chiar pe sub nasul nostru).

Abia jos ne putem permite o ultimă înghiţitură de bere (din „rezerva strategică”) şi un biscuit (de foame) şi hop, microbuzul.

În încheiere, insist asupra faptului că munţii Măcinului nu sunt deloc „mici şi uşori”, şi nu trebuie subapreciaţi de cei care vin aici prima oară, cu prejudecăţi („tociţi şi neglijabili”) rămase din manualele de geografie de la şcoală.

Text şi poze: Andrei Raftopol