Muntele cu oameni – De la Herculane la Bușteni (1)

13
3805

”Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădina cu stupi.
Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă
 și așteptați să vorbesc. – De unde să-ncep?
Credeți-mă, credeți-mă,
despre orișice poți să vorbești cât vrei:
despre soartă și despre șarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
grădinile omului,
despre cerul spre care creștem,
despre ură și cădere, tristețe și răstigniri
și înainte de toate despre marea trecere.”

(Lucian Blaga – Cuvânt înainte)

Am mers ceva. Poate nu la fel de mult sau la fel de repede ca alții, dar s-a adunat ceva distanță. Când mergi pe jos distanțele se schimbă în mod dramatic. Zece kilometri devine un drum lung, douăzeci unul considerabil, cinzeci unul la limita concepției. Încet, încet, îți dai seama că lumea este enormă, într-un mod în care doar tu și mica comunitate a celor ce merg pe jos o știu. Înțelegerea scării planetare este micul tău secret și știi că această percepție asupra lumii ai căpătat-o doar după câteva mii de pași.

De ce am mers atât? Răspunsul la această întrebare nu este atât de simplu și cred că îmi va lua ceva timp și câteva rânduri scrise pentru a așterne pe hârtie răspunsul potrivit. Pentru început voi răspunde că pentru a descoperi. Asemenea puiului care a plecat prin grădină pentru a descoperi ce e dincolo de cotețul natal sau al pisicii care a sărit gardul curții pentru a vedea ce e pe uliță, așa am plecat și eu din Galațiul natal pentru a descoperi România. Am plecat să aflu mai multe despre frumusețile acestei țări, despre munții și oamenii ei, să capăt ceva mai multe înțelesuri despre unul din lucrurile care mă definesc – acela de a fi român. Așadar astăzi vă invit să-mi însoțiți pașii în primul episod de-a lungul crestei Carpaților Meridionali, de la Herculane la Bușteni, în încercarea de a descoperi și a înțelege o fărâmă în plus din ceea ce cu toții numim cu mai multă sau mai puțină mândrie țară, insistând îndeosebi pe partea de sus a țării, adică muntele.

Romania mea

România mea

Muntele. Îmi place muntele. Muntele e casa mea. Poate și datorită numelui meu cu rezonanțe strămoșești am considerat muntele întotdeauna ca o a doua casă. Am perceput mereu muntele ca un spațiu vast în fața căruia sufletul uman poate rezona. Am perceput mereu muntele ca un loc arhaic, mai aproape de esențe, mai aproape de trecutul nostru mioritic. Am perceput mereu muntele ca o provocare, ceva dincolo de limitările comune spațiu-timp ale mediului creat de om, o încercare demnă de luat în seamă.

carpatii-meridionali

Carpații Meridionali

Cunosc câțiva oameni care au avut determinarea și puterea să treacă muntele. Gigi Cepoiu, Horia Axinte, Ștefan Bako, Laura Matei, Mihai Cernat,  sunt câțiva oameni, care au reușit, de unii singuri sau într-un grup restrâns, dintr-o ”suflare” sau pe segmente, să izbândească în această dificilă încercare și pentru mine ei toți sunt niște învingători. Muntele meu este asemănător și în același timp puțin diferit de muntele fiecăruia dintre ei.

Am oscilat un timp în a alege titlul potrivit pentru acest jurnal. ”În marea trecere” părea un titlu perfect. Dar m-am gândit mai mult. Muntele meu este un pic mai diferit, este un munte cu oameni, un munte cu multe trăiri, un munte cu bucurii și suferințe, iar povestea pe care o încep astăzi este, mai presus de toate, una despre și pentru oamenii care m-au însoțit sau cu care m-am întâlnit de-a lungul sutelor de kilometri de poteci. Pentru că, încercând să descopăr muntele, am descoperit oamenii muntelui, acești oameni minunați care, neîmpinși de vreo forță materială de la spate, au ales să se avânte acolo unde numai păsările cerului o fac. Am descoperit prieteni și am descoperit caractere. Și pentru oamenii aceștia mi-am aplecat tâmpla.

În căutarea mea am căutat să găsesc răspunsuri atât personale cât și inspirate de la alți oameni (care prin însușire pot deveni personale) la marea întrebare ”De ce urcăm muntele?”. Am împărțit povestea în unsprezece capitole, atâtea câte masive montane am traversat și am încercat, pentru fiecare din ele să dau câte un răspuns, cât mai apropiat de specificul fiecărui munte, la marea întrebare. Dacă am reușit ceva, rămâne să apreciați dumneavoastră la finalul trudei mele.

 

1. Munții Cernei – Arjana, fata din vis și mai departe

 

”Dorința de a descoperi, atracția faţă de necunoscut, extraordinar şi misterios a impulsionat întotdeauna omul către cucerire, explorare și cunoaștere a noului, sau a ce se află „dincolo” şi l-a atras dintotdeauna să încerce experiențe diferite față de cele obișnuite”

“Primul semn ca ne înăbușim visele este lipsa de timp. Cei mai ocupați oameni pe care i-am cunoscut în viaţa mea aveau timp pentru toate. Cei care nu făceau nimic erau tot timpul obosiți, nu vorbeau niciodată despre cât de puține aveau de făcut şi se plângeau mereu că ziua e prea scurtă. Al doilea semn al morții viselor noastre este certitudinea. Pentru că nu dorim să privim viața ca pe o mare aventură ce urmează a fi trăită, ne apucăm să pozăm în înțelepți, drepți și corecți în puținul pe care-l cerem de la viață. Privim dincolo de zidurile vieții de zi cu zi și auzim zgomotul lăncilor care se rup, simțim mirosul de sudoare și de praf, marile așteptări și privirile însetate de victorie ale războinicilor. Dar nu vedem niciodată bucuria, imensa bucurie din sufletul celui care luptă .” – Paulo Cuelho

Cu aceste rânduri am început acum ceva timp în urmă primul meu jurnal despre munții Cernei – ”Arjana, fata din vis” (http://www.mecanturist.ro/2013/08/22/arjana-fata-din-vis/), primii mei pași în universul misterios al Cernei și începutul unei mari aventuri.

”Ca în orice tărâm magic, pentru a pătrunde în țara Arjanei, trebuie trecută o apă, în cazul nostru Cerna cea mare și învolburată.” – scriam atunci. Traversarea unei ape reprezintă simbolic și un exercițiu de renunțare, cel puțin temporară,  a lumii de pe un mal în favoarea lumii noi situate de pe malul celălalt. În cazul de față traversarea Cernei înseamnă renunțarea timp de 7 zile la civilizația urbană pentru a pătrunde într-o lume frumoasă și încă sălbatică,  aceea a României de Sus.

001. Inceputul - Traversarea CerneiThe bridge where it begins (august 2014)

Primii pași în primăvara Cernei mi-au mers la suflet. Verdele crud al primăverii, florile înmiresmate ale copacilor, înălțimile amețitoare ale pereților albi de calcare ce străjuiesc măreața vale, cântecul păsărilor sau zumzetul gâzelor au făcut sufletul meu să se simtă aici acasă:

”Conceptul de rai atrage credinciosul sau filozoful prin două idei importante:  continuitatea eului și senzația de „acasă” a sufletului uman. Desigur că fiecare om în parte își creează mental propria imagine despre paradis. Eu personal dacă aş fi rugat de cineva să-i dau o imagine despre felul în care îmi imaginez paradisul, una din opțiuni ar fi  să-i ofer fotografia de mai jos” – scriam atunci.

002. Walking through paradiseMergând prin paradis

Printre voalurile de verde crud, de departe, din turnul sau de aramă Arjana ne cheamă cu glas vrăjit:

003. Chemarea ArjaneiChemarea Arjanei

Biserica din Dobraia, aflată în drumul nostru spre culmi, e un loc special. E  locul unde oamenii din cătunele risipite peste dealurile verzi ale Munților Cernei se adună în fiecare duminică să se închine cu pioșenie în fața minunii și frumuseții Creației.

004. Bisericuta din DobraiaLa bisericuța din Dobraia – poză de grup

După câteva ore de admirație, dar și de efort, care mai repede care mai încet, am urcat cu toții în citadela Arjanei unde facem o poză de grup pentru că, până la urmă, dincolo de toate turnirurile și competițiile, am cucerit acest munte în cel mai autentic spirit cavaleresc, adică ca o echipă.

005. Zece pentru ArjanaZece pentru Arjana

Cei zece pentru Arjana au fost: Marius ”Senty” Ciobanu, Daniel Vasilciu, Ștefan Bako, Cristi Vidrașcu, Ana Maria ”Hana” Brașoveanu, Simona Radu, Alexandru Grigoraș, Alexandra Ghiță,  Dorin Radu și subsemnatul.

 006. Vedere spre MehedintiVedere spre Mehedinți

A trecut un an și jumătate de la descoperirea fetei unui vis de primăvară și a sosit timpul ca povestea să meargă mai departe. Cărările oamenilor, mai ales ai celor cu pasiuni și trăiri comune, au obiceiul să se lege și se se continue în timp, așa că iată-ne din nou la drum, în formulă restrânsă: Ștefan Bako, Alex Grigoraș, Eduard Munteanu pe minunatele cărări ale Cernei

”The Road goes ever on and on
Down from the door where it began.
Now far ahead the Road has gone,
And I must follow, if I can” (JRR Tolkien)

007. Bisericuta Dobraia reloadedDobraia reloaded

După o noapte furtunoasă lângă bisericuța din Dobraia, în care ne-am întrebat de câteva ori dacă cortul va rezista, dimineața ne întâmpină la fel de mohorâtă. Zascolul Arjanei, ce domină cu ascuțimile sale tot orizontul spre stânga, nici nu se zărește din perdeaua  groasă de nori.  Înapoi la somn. Măcar știm un lucru: vom pleca în călătoria cea lungă bine odihniți.

E după-amiază. Orizonturile au început să se mai limpezească. Valurile nervoase de nori au început să se destrame, lăsând pe ici pe colo raze de soare să lovească în alburile Mehedințiului, într-un zbucium fantastic. Pornim la drum.

008. On the road againOn the road again

Trecem pe lângă câteva case locuite din cătunul Dobraia, unde stăm de vorbă cu oamenii gospodari ai acestui mic colț de rai și  luăm puțină apă, căci știm că un izvor puternic și răcoros ne așteaptă undeva sub Șaua Prislop și nu are rost să ne îngreunăm rucsacii deja foarte plini.

Șaua Prislop este locul unde drumul cunoscut se termină  și unde firul poveștii mele merge mai departe, de data aceasta spre dreapta, peste marea de necunoscut a Cernei, iar priveliștea de aici spre abrupturile Mehedințiului are un aer suprarealist

009 Vedere din saua PrislopVedere din șaua Prislop

Pornim pe poteca de sub creastă spre înserat, încercând să mai câștigăm ceva timp pentru ziua de mâine, uitându-ne în același timp și după un loc bun de cort. Ocolim cu prudență o turmă de oi, ce se îndreaptă agale spre stână și ochim un loc numai bun pe piciorul Cușmiței, chiar la marginea pădurii. Montăm cortul și apoi trecem la programul de seară: câteva caterinci, o porție caldă de spaghete Quatro formagi (by Edi) și o gură de palincă (by Alex) însuflețesc atmosfera. Încet, încet, o liniște profundă se lasă peste munte. Un cer cu milioane de stele e semnul unui mâine plin de promisiuni.

010 Buna dimineata ArjanaBună dimineața Arjana (foto Ștefan Bako)

E dimineața devreme și primele raze de soare, survolând peste Mehedinți, mângâie vârfurile Cernei. E o clipă minunată, una din acele clipe când realizezi cât de frumoasă e lumea în care trăiești, dacă știi să te bucuri de magia clipei, și că uneori universul vine în întâmpinarea celui pornit să îl descopere cu inimă bună:

011 Buna dimineata CernaMunții Cernei – România

Tragem aerul curat și rece al dimineții în plămâni, zâmbind. E bucuria asemănătoare cu cea a marinarului care pornit la drum lung vede cum pe măsură ce se depărtează de mal vântul începe să-i sufle din pupa.

013 Tabara 2Tabăra doi

Din nou pornim la drum, urcând printr-un lan de merișoare și afine, ce ne ațin ades din drum, spre creastă. Pe măsură ce urcăm peisajul se deschide larg, vast, în toate părțile. La orizont, dincolo de Domogled, se vede sclipind în soare – Dunărea

019 Se vede Dunarea Dunărea sclipind la orizont

Ajunși în culme, aruncăm primele priviri și către stânga, unde culmea secundară a Cernei desparte văile râurilor Râmna și Belareca. În vale zărim câteva case dintr-un sat de munte cu oameni gospodari – Bogâltin

016 Vedere spre CornerevaPrivind către vest

Poteca, tăiată pe alocuri prin tufele de ienupăr, continuă pe curbă de nivel ocolind vârful Iuții, apoi coborând ușor într-o șa – Furca Studinii (în acești munți localnicii numesc șeile furci sau furcături). În ultim plan, dincolo de Arjana, se vede coltul stâncos al muntelui Veliki Strbac din Serbia

017 prin lanul de secaraPrin lanul de secară

Ocolim pe potecă vârful Zglivăr și pornim să urcăm spre cel mai mare din cei doi ”frați” Vlașcu, în cazul de față, în mod neobișnuit Vlașcu Mic (Vf. Vlașcu Mic -1733 m, vf. Vlașcu Mare – 1618 m)

012 Pe Vlascu MicPe vârful Vlașcu Mic

Pe vârf găsim o cruce, montată în 2010 de ARPIA Craiova si Aeroclub Venus Băilești, în memoria unui accident aerian ce a avut loc aici înainte de al doilea război mondial (1936), prin care suntem informați că suntem pe vârful Zglivăr. Analizăm, studiem hărțile, ajungem la concluzia că și aviatorii sunt și ei oameni, fiecare cu domeniul lui de expertiză.

Un scurt flashback mă poartă înapoi în primăvara lui 2012 (http://www.mecanturist.ro/2013/07/25/crovuri-geanturi-si-alti-dinti-aventuri-mehedinti/), rememorând cu plăcere imaginea trioului Zglivăr – Vlașcu Mic – Vlașcu Mare văzut din Fueroaga Tâmnei.

074 Fuieroaga Tamnei, Muntii MehedintiMunții Cernei  – vedere din Fueroaga Tâmnei

Suntem pe un vârf cu mare vizibilitate, de unde admirăm Marea Cernei, ce ne așteaptă tăcută în continuare pașii:

013 Marea ce urmeazaMarea ce urmează

Pe măsură ce înaintăm, lăsăm prăpăstiile Mehedințiului în spate. Doar Vârful lui Stan, cel mai înalt al acestor munți, cu marele său abrupt dinspre partea nordică, ne mai fură din când în când, către est, privirile:

014 Vedere spre Piatra ClosaniVedere spre Vârful lui Stan

Nu am zis nimic până acum despre despre rucsacul unui călător ce pleacă la un drum atât de lung. Indiferent ce te hotărăști să iei cu tine sau să lași acasă, oricum îți trebuie un rucsac mare:

015 Edi si rucsacul lui cel mareEdi și rucsacul lui cel mare

Șerpuind când la stânga, când la dreapta, muntele își poartă străvechea cale de la Dunăre tot mai departe, către mărețul Godeanu, către tainicul Gugu, și apoi tot mai departe, către țara dacilor.

Poteca e din ce în ce mai vagă, dar culmea e ușor de urmat. Mergem cel mai adesea matematic, pentru a nu fi furați de curbele de nivel foarte lungi. Vârfurile se succed unul după altul și mai toate încep cu litera B: Boldoveni – 1800, Babei -1825 , Bandiolu 1816, cu șei destul de adânci între ele.

022 Furcatura CraioveiCreasta Cernei –  The winding road

Munții Cernei sunt în primul rând munți ai oierilor, așa că prin vreo două șei mai adânci ne întâlnim cu turmele de oi, însoțite de temuții câini ciobănești, dușmanul numărul unu al preumblătorilor prin munți.  Aici ciobanii sunt oameni prietenoși și repede săritori să-și strunească ”fiarele” și bineînțeles, ca oameni ce-și petrec mult timp doar cu animalele, dornici de vorbă.

”- Încotro vă duceți flăcăi?
– Către vârful Dobrii și apoi spre Godeanu și tot mai departe până la Petroșani.
– Spuneți de Dobrii Vir și de Godjeanu? (localnicii spun vir în loc de vârf)
– Da.
– Tare sălbatic Godjeanu ăsta (pronunță Godeanu cu dj, ca în albaneză). Și de ai noștri din Cornereva au vrut să meargă cu oile pe acolo, dar nu au rezistat. Prea multe stihii. Grijă mare să aveți!
– Mulțumim, am mai fost anul trecut pe acolo și am văzut că nu-i de joacă.
– Dar de unde pasiunea asta a voastră să mergeți așa mult pe jos?
– Păi știți noi la servici stăm toată ziua pe scaun cu ochii în ecranul calculatorului, când scăpăm de acolo simțim nevoia să evadăm, să facem ceva diferit, să simțim și noi că trăim. Pentru dumneavoastră nu e la fel?
– Ba da. În fiecare zi prin pustiurile astea, în fiecare zi doar noi cu oile și cu câinii, după un timp te cam saturi. Da’ nu avem ce face. Așa am fost învățați, de la oi trăim și tot așa îi învăț și eu pe fii mei. Uite aicea ală-i fiu-meu.
– Să vă trăiască! Mulțumim pentru ajutor și pentru cuvintele bune!
– Dumnezeu să vă ajute flăcăi! Spor la drum că mai aveți cale lungă de mers!
– Doamne ajută!”

Vedere spre Dobrii Vir Dubletul Vârful Cailor și Dobrii Vir văzut de pe Bandiolu

Coborâm într-o șa adâncă (cca. 1550 m), ce separă Bandiolu de vârful Cailor. Pe hartă apare o potecă ocolitoare dar nu am găsit intrarea în ea pe teren așa că am hotărât să urcăm și vârful ăsta, cum mai făcusem și cu alte câteva până acum.

Mai umblasem prin zona asta cu un an înainte, cu o echipă formată din Alexandra Ghiță, Ana Maria Moise, Lucian Bălănică și subsemnatul, în încercarea de a parcurge culmea Cernei, cu plecare din Cernat Sat și urcare pe Cracul Olanului, până pe vârful Olanelor și apoi tot către sud,  dar din cauza frigului, ceții și ploii fusesem nevoiți să ne retragem după vârful Dobrii pe Cracul Stâncii înapoi către Cerna Sat. Revederea acum, într-o zi senină a celui mai înalt vârf din munții Cernei (Dobrii Vir – 1928 m) este un moment de plăcută aducere aminte.

 

017 Dobrii vir reloadedDobrii Vir – first landing

E trecut de ora 5 și cu pași repezi ne apropiem de sfârșitul traseului planificat pentru ziua de azi. Planul este să poposim în locul unde pusesem cortul și cu un an înainte, un triunghi de iarbă verde situat sub vârful Cailor,  dotat și cu izvor, pentru că nu prea strălucim cu apa potabilă. Cu toate că din șaua Prislop am pornit cu câte patru litri de apă fiecare, căldura și-a cam spus cuvântul pe resursele noastre de lichide.

vedere de pe varful CailorVedere de pe vârful Cailor

Sunt în formă bună și pornesc în față către vârf, pentru a putea identifica mai repede locul de cort. Ștefan îmi tot spusese că din discuțiile lui cu Laura Matei a înțeles că locul este sub vârful Dobrii, dar eu știam că e pe aici pe undeva, că doar mai fusesem efectiv prin zonă, dar experiența mă învățase că nu e prea bine să te contrazici cu Ștefan când e vorba de orientarea pe teren. Ce țineam sigur minte e că izvorul era deasupra văii Craiovei, că așa îl descoperisem cu un an înainte. Atunci luasem apă din bălți să o fierbem dacă nu găseam un izvor, dar nu a mai fost cazul.

Vedere spre OplesataVedere spre valea Craiovei și muntele Opleșata

Ajunge și Alex în vârf dar Ștefan nu mai apare. Îl vedem că s-a oprit ceva mai jos și stă. După ce respirăm un pic ne îndreptăm spre el să vedem ce se întâmplă. E deshidratat. Din cauza mea. Deși mai am mai bine de un litru de apă (și Alex mai bine de doi), în șa îl rugasem pe Ștefan să îmi dea o gură de apă, pentru a nu mai scoate sticla. Ștefan, cu resurse lichide mai mici decât ale noastre, a crezut că rămăsesem complet fără apă și luase decizia personala ca pentru un timp să nu mai consume apă deloc. Îi spun că mai există un izvor sub Dobrii Vir și dacă nu găsim locul mă duc personal să aduc apă de acolo. Replica asta și vizualizarea sticlei pline cu apă a lui Alex îl determină să bea.

Suntem prea sus. Nu văd locul așa că începem să coborâm către larga șa dintre vârfuri. Privesc înapoi și ochiul meu format distinge zona. Deși nu e atât de mare contrastul ca toamna trecută, recunosc forma plată a locului de campare și diferența de nuanță.

”- Cred că acolo jos e locul, lângă poteca aia”

Băieții se uită ușor neîncrezători la mine. Arunc rucsacul pe jos și le spun să mă aștepte câteva minute. Pornesc în alergare și descopăr într-adevăr locul. Cobor câțiva metri până la izvor. E acolo și curge. Le fac semn băieților să vină.

Ne spălăm, punem cortul și băgăm în noi. Alex face o ciorbă caldă. Mai facem două glumițe, mai hăhăim puțin, mai ascultăm puțină muzică. Un asfințit magic se lasă peste munții Cernei. Cam asta a fost tot pentru ziua de azi.

Noapte buna CerneiNoapte bună Cernei

Ceața dimineții se ridică peste munte. Azi nu mai suntem la fel de matinali ca ieri, dar puțin după opt jumate tot reușim să plecăm. Din creasta Cernei n-a mai rămas decât un vârf de băț, dar e cel mai înalt. ”Ciudat munte Cerna ăsta” – îmi spun, ”se termină cu cel mai înalt vârf.” Părăsim cu ușor regret ”triunghiul verde”, oază primitoare pentru mine și pentru prietenii mei și pentru a doua oară.

Pregatiti de drum”Triunghiul verde” – tabăra 3

Cu forțe proaspete pornim la deal. Vălătuci de ceață mai trec dintr-o parte în alat a muntelui, dar în cele din urmă se face senin. E 9:30 și suntem pe acoperișul Cernei. Ne pozăm și vorbim la telefon, aici este o umbră de semnal. În față tot înainte e vârful Olanelor și apoi, dominând întreg orizontul, culmea sălbatică a Godeanului.

016 Dobrii VirAlex și Ștefan pe Dobrii Vir

 Muntele zeilor ne așteaptă și noi mergem să-l întâlnim!

(va urma)

————————————————————————————————————-

Text: Eduard Munteanu

Foto: Ștefan Bako, Alex Grigoraș, Lucian Bălănică

@Acest jurnal este proprietatea intelectuală a domnului Eduard Munteanu. Orice utilizare a informațiilor din acest jurnal se va face numai cu acordul autorului.

13 COMENTARII

  1. In prima mea tura montana, am fost impresionat de oamenii intalniti pe traseu, la cabana, si asa am hotarat ca vreau sa merg pe munte! Un an mai tarziu, povesteam deja despre intamplari placute, petrecute in turele facute prin munti, despre oamenii minunati cunoscuti pe munte!
    Sper ca odata, candva odata, sa iti primesti rasplata pentru efortul pe care il faci sa impartasesti cu noi aceste intamplari!

  2. Felicitări Edy pentru „răbdarea” de a adăuga în clasorul vieții o asemenea drumeție, chiar dacă ea a fost adunată în mai multe etape. Ești tare! 🙂

  3. Frumos prezentat, citind am retrait zilele petrecute in muntii Cernei, cu ploi si soare, cu turme si pastori, cu obstacole si bucuria depasirii acestora, dar mai ales cu privelistile catre vaile si versantii din imprejurimi.

  4. Frumoasa descrierea primului episod al „Marii treceri”. Imi place mult introducerea! 🙂
    Se ajunge ceva mai greu in aceasta zona a tarii, dar merita explorata! Sper sa revin cat de curand in Muntii Cernei si Mehedinti. Vreme buna sa avem!
    Multumesc Edi pentru rabdarea de a ne impartasi trairile si experientele tale! Felicitari!

  5. Mi-ai trezit un dor de „mari treceri” si de locurile acelea, de-mi vine sa pornesc inapoi pe potecile de acum doi ani (sau pe altele), de la Herculane spre Busteni.
    Foarte frumos ai scris!
    Da, muntele nostru e cu oameni, si eu tot asa am simtit, de aceea am stiut inca de cand eram pe traseu ca povestea mea trebuie sa se numeasca „Munti si oameni de la est la vest”. Titlul a venit in minte natural, nechemat.
    Felicitari! Tie si celor ce te-au insotit in toate aceste calatorii pe care le pui cap la cap in acest jurnal. Nu neaparat pentru vreo performanta, pentru perseverenta sau rezistenta in fata obstacolelor de tot felul. Ci mai ales pentru faptul ca ramai fidel pasiunii tale si pentru intelepciunea de a alege sa-ti imbogatesti viata cu asemenea frumuseti, experiente, emotii. Mi-am dat seama in ultima vreme ca asta e cel mai demn de lauda lucru pe care il facem noi. Nu conteaza pe unde mergem, ce performante atingem, ce trasee parcurgem. Ci faptul ca nu renuntam sa cautam in viata noastra libertatea si armonia din natura.
    Numai bine!

    • Mulțumesc Laura, mă bucur că suntem pe aceeași lungime de undă! Când am fost întrebat de un prieten care este principala calitate a călătorului pe munte, răspunsul meu a fost simplu: perseverența. Pentru a înțelege ceva din viața asta trebuie să îți prioritizezi pasiunile. De aici rezultă libertatea, armonia, echilibrul, răbdarea, forța.
      Continuă cu încăpățânare să faci ceea ce îți place!

  6. Mulțumesc tuturor pentru cuvintele frumoase și pentru că v-ați făcut timp să scrieți câte ceva pe marginea jurnalului meu. Mă bucură faptul că oamenii care mă urmăresc, atâția câți sunt, sunt oameni de calitate!

  7. Eduard, iti multumesc ca m-ai nominalizat intr-o categorie aparte. Si ai clasificat-o foarte bine! Da, trebuie determinare si putere! As completa si vointa.
    Pasiunea pentru Munte conduce la dorinta, apoi se declanseaza restul…
    Zi de zi, ora de ora, pas cu pas. Rucsacul se intrepatrunde cu tine ca intr-un tot miscator. Ochii scruteaza zarile spre desfatare, dar si orientare. Picioarele duc greul. De fapt tot organismul este incercat.
    Dar ce mai conteaza efortul cand dorinta e mare ?!
    Cei care au parcurs aceasta suita de trasee pe Crestele si Culmile Meridionalilor inteleg cel mai bine. Dar si cei care inca nu au parcurs traseul, pot simti provocarea, dorinta.
    Iar in final, tot ceea ce visai pe traseu ca vei face se rezuma la cateva aspecte obisnuite: o masa buna, un somn poate mai confortabil, ciocnetul unui pahar cu coechipierul de drum.
    Ramane insa memoria, care dainuie peste timp.

    Amintiri pe care le vei relata altor doritori si pasionati de munte, pentru ca la randul lor sa simta satisfactia ta. Este bucuria deplina !

    Eu asa am procedat, am cautat sa impartasesc si altora din memorabilul Traseu al Meridionalilor. Unii au apreciat, altii s-au facut ca ma ignora (desi e cam greu sa ignori evidenta).

    Insa eu sunt bucuros ca exista Oameni care chiar inteleg Spiritul Muntelui.

    Bravo, Eduard !!

Dă-i un răspuns lui Eduard Munteanu Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Te rugăm introdu numele tău aici

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.