Întocmai ca voinicul din poveste, nu am vrut să iau în seamă frumusețea fetei de împărat pe care o chemă Prahova, mai târziu fiindu-mi dat să mă îndrăgostesc, ca o intrigă a unei narațiuni de nimeni prevăzută, de o provincie cu un statut mai de Cenuşareasă, de Dobrogea.

E de la sine înțeles că nu a putut fi o dragoste la prima vedere. Şi nici nu avea cum să fie. Mi-a trebuit mai întâi o îndelungată cunoaștere şi o tot pe atâta înțelegere.

Pentru că niciodată puținătatea nu surprinde, în schimb ea poate pune pe gânduri şi, în cele din urmă, te poate înduioșa. Şi până la dragoste nu mai e decât un pas…

În Dobrogea Râul Taiţa e ca o iconiţă sfioasă prinsă cu un fir de argint de imaginea tăcută a ținutului.

În schimb, în Prahova, Râul Teleajen e guraliv şi plin de sine. O încredere venită din răsfăţul cu care l-au deprins cei care i-au cunoscut meleagurile.

Astfel, izvoarele Teleajenului poartă numele profesorului Nicolae Ioan, cândva Preşedinte de onoare al Asociaţiei ,,România Pitorească”, iar puţin mai jos, apele înspumate sunt numite atât de senzorial, Pârâul Berii…

La aceeaşi vârstă de început, Taiţa e ascunsă privirii celui ajuns, ca din intâmplare, prin pădurile de tei ale Ţuţuiatului şi ale Ioaneşului.

De fapt chiar şi această răcoare a padurii dobrogene poate fi ceva surprinzător pentru călătorul neavizat. …Dar acum să nu se aştepte, el ,călătorul, ca şi apa care abia se prelinge, să-l poată răcorii într-o zi ca de cuptor a verii…

Răsfăţul Teleajenului vine şi din metafora lui Alexandru Vlahuţă, care vizita Mânăstirea Suzana în 1908 şi scria: ,,se azvârl în Teleajen pârâul Stancea din dreapta şi Iepuraşul din stânga, tăind în braniştea văii o cruce de argint”.

Ieşită din umbra pădurii, Taiţa curge sfioasă, parcă cu privirea în pământ, ca o umbră de femeie prelinsă în lungul zidurilor unei mânăstiri.

Teleajenul are infatuarea celui care a văzut multe… Peste secole i-a fos dat să fie martorul (şi calea) multor treceri ale românilor dintr-o parte în alta a cununii Carpaţilor.

…Pe la Teleajen au trecut romanii din Dacia apuseană spre mai esticele cetăți de pe Istru…

…Pe aici veneau negustorii braşoveni sub privilegiul vamal acordat de Ludovic cel Mare pe la 1358…

…Pe aici au trecut munţii moldovenii lui Ştefan cel Mare în 1474, pentru a-l alunga de pe tron pe Radu cel Frumos…

…Pe aici a urcat şi Mihai Viteazul în Ardeal la 1599…

…Aici a înfruntat Radu Şerban pe tătari pe la 1602, cănd Preda Buzescu l-a răpus în luptă dreaptă, în faţa oştirilor, pe Mârza, căpetenia tătarilor…

…Şi tot aici soldaţii români au ridicat un ,,Termopile românesc” în faţa puhoiului german în acel de reper septembrie 1916…

Pe Taiţa timpul a trecut tăcut şi luuung, parcă egal cu sine, ca ţiuitul fără inflexiuni, biiiiip, al unui monitorizat uitat pe un pat de spital…

Nici măcar cimitirul turcesc părăsit de la Balabancea nu poate fi luat în seamă. El e martorul unor vremi de care nimeni nu mai vrea să-şi amintească.

Un cimitir părăsit e un loc mort de două ori. Odată pentru că e un loc al morţii şi în al doilea rând pentru că nimeni dintre cei vii nu mai vine la căpătâiul celor plecaţi. Şi asta pentru că nu mai are cine…

Cimitirele turceşti părăsite ar putea aparţine turcilor kişilbaşi, comunitate ce s-ar fi stabilit aici în secolul 16, fiind exilată din estul Anatoliei, ca urmare a unei rebeliuni de natură religioasă. Kişilbaşii sunt şiiţi şi, timp de secole, au fost prigoniţi de majoritatea musulmană sunnită.

Oficial nu există niciun astfel de cimitir părăsit şi niciun sit arheologic turcesc neîngrijit  în Dobrogea..

Teleajenul a fost dintotdeauna un râu năvalnic, cu o albie majoră impresionantă, care la ieşirea din munte are o lăţime de aproape 1km.

Viiturile sale au provocat an de an stricăciuni căii ferate forestiere ce urca la Cheia, iar în 1970 acestea au fost de nereparat şi trenuleţul forestier a fost desfiinţat.

Scurgerea domoală a Taiţei induce în privitor încredere şi calm.

Pe toată lungimea sa, râul dobrogean nu are decât albie minoră, cea prin care curge în permanenţă. Pentru că niciodată Taiţa nu ajunge să-şi iasă din fire…

Acest temperament al său a fost rostuit pentru totdeauna de către alcătuirea geografică şi geologică a Dobrogei.

Cu izvoarele la o altitudine de sub 300m, Taița are o scăzută pantă a talvegului pe toţi cei 50km ai săi.

Fără prea multă vigoare, apele sale nu produc eroziuni în masa de granite a Măcinului, aşa că nu vom întâlni pietrișuri şi nici balasturi în albie, iar materialele mai mărunte, aflate în suspensie, culese din ravenele de loess, vor fi fost demult cărate de ape, iar acum râul pare chiar limpede…

În partea sa mediană Taiţa înconjoară Muntele Consul pe aproape trei părți. Vom descoperi aici o albie de doar 2-3m lăţime şi cam tot pe atât în adâncime.

Aşa că, dacă de departe faci greșeala să-l privești cu condescendență, odată ajuns pe malul său, vei constata că râul se încăpățânează să nu te lase să îl traversezi decât acolo unde există deja o punte de trecere amenajată.

Dacă în drumul său Teleajenul are o mulţime de afluenţi cu care îşi înfrăţeşte apele, Taiţa rămâne pentru totdeauna o însingurată.

La sfârşitul călătoriei sale, ajuns în întinsa Câmpie Română, Teleajenul este întâmpinat de Prahova cu o emotie prinsă cu măestrie în versuri de către George Coşbuc:

,,Dar ce ai, frumoasă fată,

De ce-ţi bate pieptul des?

Prahova, după movilă

Pentru ce te-opreşti mirată

Şi pleci ochii? Colo-n zare

Un flăcău frumos răsare,

E Teleajenul, copilă

Simţi că este-al tău ales.”

În vreme ce singurateca noastră dobrogeană doar îşi alătură apele cu cele ale surorii (parcă întru credinţă), cu apele Teliţei, cea venită de la Mânăstirea Celic-Dere…

Şi împreună parcă nu doar se varsă în Lacul Babadag, ci par să meargă mai departe, pășind peste apele Razelmului şi ale Mării, cea de la Gura Portiţei, ca două ,,mirese ale lui Hristos”, cântând nebune atunci când sunt împresurate de stihie, sau doar de gândul c-au ajuns la capătul de răsărit al lumii.