Într-o zi de primăvară în plin gerar pe Culmea Boclugea

Culmea Boclugea, ca subdiviziune a spațiului geografic dobrogean, are o apartenență discutabilă. Sigură e poziția sa în teren în Dobrogea de nord, la est de valea longitudinală a celui mai important râu al acestei zone – Taița, fiind delimitată de doi mici afluenți ai săi. Este o culme prelungă, orientată de la sud – sud-est înspre nord – nord-vest, sens în care cresc treptat și altitudinile (de la sub 200 m la 411 m), printre Valea Islamului (la vest) și Valea Lozvei/Lozovei  (la est). La sud începe din vecinătatea nordică a localității Horia (în perioada otomană se numea Orta-Chioi), iar la nord (în zona sa de maximă altitudine) se racordează la dealurile puternic împădurite din preajma comunei Niculițel. La vest, pe valea Islamului, este satul Florești (vechea sa denumire era Islam Geaferca, azi aparținând de comuna Horia), iar la est (pe Valea Lozvei/Lozovei) este comuna Valea Teilor, cu un singur sat component (în trecut numele era turcesc, respectiv Meidan-Chioi).

De ce apartenența Culmii Boclugea la o diviziune sau alta a spațiului nord-dobrogean este discutabilă? Depinde de criteriul folosit, geologic, tectonic sau geografic. Geologic aparține Munților Măcin, fiind considerată, alături de culmea vecină mai vestică  – Coșlugea (situată între Taița și Valea Islamului, la vest de satul Florești), partea sud-estică a munților. Argumentul geologilor: aceeași constituție petrografică regăsită și în Culmea Priopcea, adică șisturi cristaline epimetamorfice (slab metamorfozate) de vârstă paleozoic inferior (filite, șisturi cloritoase și cuarțite albe). Acestea sunt  roci dure și îi conferă altitudini dintre cele mai ridicate din aria Munților Măcin, încadrând-o în zona înaltă, în treapta hipsometrică de peste 400 m (ca și Priopcea). Alături, Dealurile Niculițelului sunt constituite din roci magmatice: bazalte și riolite, pe alocuri calcare, având și o vârstă mai nouă – triasică (adică mezozoic inferior). În sprijinul geologilor vine și tectonica: unitatea Munților Măcin este delimitată la est de falia Luncavița-Consul, care trece pe la est de Culmea Boclugea, separând spațiul montan de Dealurile Niculițelului.

Geografic însă, Culmea Boclugea (împreună cu vecina sa, Culmea Coșlugea) este considerată o parte (sud-vestică) a Dealurilor Niculițelului. Argumentul geografilor: larga depresiune longitudinală a Taiței superioare (cu satele Nifon, Hamcearca și Balabancea), prelungită către nord, peste Pasul Teilor, cu Depresiunea Luncavița, constituie un culoar axial scund și bine evidențiat în teren, care separă Munții Măcin de Dealurile Niculițel.

Indiferent de disputele științifice care trebuie lăsate specialiștilor să le descâlcească, culmea se detașează net în teren față de ariile limitrofe. Am putut-o admira de la distanță (mai de-aproape sau mai de departe) în cadrul altor drumeții făcute cu prieteni din Asociația Mecanturist Galați prin nordul Dobrogei: de pe Dealul/Muntele Consul, de pe Potcoava Delictaș, de pe Culmea Crapcea ori Culmea Carierei din Podișul Babadag. În aceste ieșiri s-au gândit și viitoare posibilități de trasee pe dealurile județului Tulcea.

Așa că acum a venit rândul să parcurgem la pas Culmea Boclugea, pentru a ne delecta privirile cu panoramele vaste către dealurile, văile și satele de prin împrejurimi. Prilejul a fost vremea extraordinar de bună anunțată de meteorologi în ziua de Sf. Ion, după 2 săptămâni de sedentarism, petreceri și bucate copioase. Se contura o zi de veritabilă primăvară (peste 10 ⁰C, vânt slab, peste 7 ore de strălucire a soarelui) în plină lună a lui gerar, ceea ce s-a și adeverit la fața locului (deși vineri prin Galați a fost multă ceață, aceasta a dispărut sâmbătă, iar duminică a fost un cer de cleștar!).

Prin urmare, ne-am adunat o echipă numeroasă, foarte eterogenă ca vârstă, preocupări și aptitudini, formată din 18 persoane – membri și simpatizanți ai Asociației Mecanturist – lume multă, dornică de mișcare: Smaranda Enică, Valentin Boldea, Silvia Maftei și fiica ei – Lorena, Gabriela Bogdan și fiica ei – Oana, George Reuț, Dan Olteanu, Constantin Ceapchi, Ramona, Tudorița Maxim și prietenul ei Emil, Gabriela Bogdan, Alina Gheorghe, Doina și Dan Popa și cele două surori ale lui Dan – Lenuța și Cornelia.

Și cum pentru gălățeni orice periplu dobrogean începe și se încheie cu traversarea Dunării, dis-de dimineață, când abia se iveau primele raze de soare matinal, am trecut așa, ca de Ziua de Sf. Ion, „Iordanul” de lângă noi (mi-a plăcut ideea lui Dan Popa cu Dunărea devenită Iordan de zi sfântă!).

Punctul de intrare în traseu a fost un drum de carieră ce se desprinde la dreapta din drumul asfaltat care leagă satele Horia și Florești, chiar în locul în care încep să apară primele culminații, sudice, ale Boclugei. Versanții acestei prime înălțimi sunt sfredeliți de mai multe trepte ale unei cariere de lut.

Numele culmii este unul tare interesant. Ca multe alte denumiri din zonă, toponimul Boclugea este de origine turcească. El denumește o culme, apoi vârful principal al culmii (cel nordic, de 411 m altitudine), o pădure și o vale (ceea ce noi numim impropriu Valea Lozova sau Lozva, respectiv chiar valea de la est de Culmea Boclugea). Pe hărțile vechi, din perioada stăpânirii otomane a Dobrogei, valea care se adâncește chiar la est de culmea parcursă de noi era denumită Boclugea; o porțiune din vale purta numele de Degirmen-deresi, adică Pârâul Morilor. În limba turcă değirmen înseamnă moară, iar dere, regionalism dobrogean, desemnează o vale de dimensiuni reduse cu scurgere permanentă. Numele nu era dat întâmplător, ci el releva o realitate ocupațională a populației locale: pe această mică vale existau în trecut numeroase mori hidraulice (au fost identificate şase mori, ele purtând numele proprietarilor, între care Moara lui Ali Chiriac, Moara lui Ivanciu, Moara Călugărilor). Acest firav pârâiaș, care vine dinspre vest, este afluentul Lozvei/ Lozovei chiar în locul numit „punctul morilor” – mărturie actuală a morilor din trecut, chiar în vecinătatea satului Valea Teilor. Nu întâmplător, în localitatea Valea Teilor se află singura moară de apă în prezent funcțională din județul Tulcea. Prin sat, deci ceva mai la est de valea Boclugea, curge Lozva/Lozova.

Să revenim la toponimul Boclugea. În limba turcă substantivul comun bok are conotație negativă, însemnând „baligă, fecale”. La formarea toponimului se adaugă două sufixe, tot turcești: -luk cu înțelesul de sufix colectiv (cam cum ar fi la noi Aluniș, Nucet, Periș, Plopiș, Mestecăniș etc.) și sufixul adverbial –ca (în turcă litera c se citește ge de la noi) cu sensul de „loc, parte”. Prin urmare, Boclugea înseamnă „loc, parte ce abundă în fecale, baligă”. Acest toponim atestă, în mod indirect, creșterea animalelor – păstoritul, ocupație des întâlnită în Dobrogea, atât în trecut, cât și în prezent. Și, ca o întărire a adevărului ascuns în acest toponim, vine și confirmarea: întâlnirea noastră pe culme cu o turmă numeroasă de oi.

Chiar dacă Dobrogea era sub stăpânire otomană, o sursă de sporire a numărului populaţiei româneşti, pe lângă bilanțul natural pozitiv al localnicilor şi migraţia unor munteni, moldoveni și basarabeni, a fost şi fenomenul incontestabil al transhumanţei mocanilor din Transilvania. În legătură cu prezenţa documentară şi rolul acestor elemente româneşti în Dobrogea s-au întreprins studii temeinice (M. Şandru, Mocanii în Dobrogea, 1946; Şt. Meteş, 1977). Clima blândă a acestui ţinut, mulţimea păşunilor (așa cum sunt și cele de pe Cumea Boclugea) şi sistemul vamal otoman au atras de timpuriu pe păstorii ardeleni  înspre zona dunăreano-pontică, dar mai ales spre Deltă; primele atestări documentare aparţin veacului al XVIII-lea, iar cele de secol XIX relevă deja sporirea numărului ciobanilor trecuţi cu turmele peste Dunăre. Şi dacă o parte a lor, după iernatec, se întorcea primăvara iarăşi în Carpaţi, o altă parte rămânea şi pe vară. Cu timpul, au ajuns să acumuleze bogăţii importante şi să întreţină în Dobrogea câşle pe timp de 15-20 de ani, fapt ce a contribuit, treptat, la rămânerea lor definitivă în această zonă, căsătorindu-se cu fete de români localnici şi întemeind gospodării noi în sate vechi şi chiar sate noi.

Cei mai mulţi mocani au venit din satele braşovene și sibiene. Păstoritul, ca ocupație tradițională în Dobrogea, este atestat de numeroase toponime, între care nume de localități ce atestă proveninența ardeleană a mocanilor precum Alba (fost Accadân), Iulia (Cineli), Ardealu (Hasanlar), Făgăraşu Nou (Araclar), Măgurele (Aigăr-Ahmet), Sâmbăta Nouă (Doerani), Turda (Armutlia) – toate în județul Tulcea, respectiv Abrud (fost Mulciova), Haţeg (Arabagi), Petroşani (Chioseler), Săcele (Peletlia), Sibioara (Ciracci) – acestea în județul Constanța. Se adaugă denumiri care fac trimitere la așezăminte de păstori (mai ales câșlă, în numele localităților Câșla – azi Mineri, Câșlița – azi sat desființat prin depopulare, Pașa-Câșla – azi satul Vișina în județul Tulcea, respectiv Câșla – azi Strunga și Cadi-Câșla – azi Miorița, sate în județul Constanța), la animalele crescute, gen satul tulcean Fântâna Oilor (traducere a fostei denumiri turcești Choium-Punar), la taxele percepute, la practicanții acestei meserii (de exemplu stația de cale ferată Mocanii, de lângă Ceamurlia) etc.

Și totuși facem o plimbare pe dealuri dobrogene! Mecanturiștii au mai abordat și în alte drumeții o parte a Culmii Boclugea, dar venind fie dinspre vest și nord-vest, dinspre Hamcearca și Căprioara, fie dinspre nord, de la Niculițel. Traseele alese în acele drumeții au fost în cea mai mare parte prin zone împădurite, așa că belvederile au fost mai rare. De data aceasta a fost aleasă abordarea culmii dinspre sud,  porțiune golașă, care a lăsat să se întrevadă ample perspective către șinuturile din jur.

Lăsăm în spate pământul frământat al fostei cariere de lut și câștigăm treptat puțină altitudine. Către vest, în spatele nostru, rămân Valea Taiței, pe care este situat satul Balabancea, iar dincolo de acesta se ridică Culmea Suligata (în centru) și Culmea Crapcea (în centru dreapta), cu cele două vârfuri ale sale; în planuri tot mai îndepărtate – Culmea lui Dăniță și Culmea Echiștea. Abia se mai zăresc eolienele de la Cerna!

Satul Balabancea (fost Balaban-chioi) face parte în prezent din comuna Hamcearca, dar la finele veacului al XIX-lea era centru de comună, administrând şi satele componente Hamcearca, Căprioara (fost Geaferca Rusă), Floreşti (fost Islam Geaferca), Nifon (numit la acea vreme Țiganca) şi Taiţa (astăzi dispărut prin comasare cu Nifon). Se presupune că a fost întemeiat de către turci în sec. XVIII, poate chiar și mai devreme, așa cum o dovesdesc vestigiile unui vechi cimitir turcesc din vecinătatea satului. După alte informații, satul ar fi fost fondat pe la 1820 de către ruşii fugiţi din ţara lor, în apropierea unui sat mai vechi, turcesc, care purta acelaşi nume. După 1878 locul turcilor și ruşilor a fost luat de români, ţigani şi din nou de ruşi, cei mai mulţi proveniţi din Basarabia. În 1904 satul mai avea încă un grup etnic musulman, precum şi o geamie amenajată într-o casă cercheză, deservită de un imam. Numele satului are rezonanţă turcească şi poate fi tradus în mai multe feluri: dacă luăm în calcul frecvența destul de ridicată a antroponimului Balaban, numele satului ar putea fi tradus prin „satul lui Balaban” (în turcă köy, citit chioi, înseamnă sat ); pe de altă parte, ca substantiv comun înseamnă „urs dresat”, iar ca adjectiv înseamnă „mare, enorm”. Ca urmare, pare mai plauzibilă varianta „satul întins/ mare” (mai exista în județul Tulcea un sat numit Başchioi „satul mare”) decât varianta „satul ursului dresat”.

Mai urcăm puțin. În spate, ceața persistă încă în lungul culoarului Taiței, peste zona localității Horia. Vârful proeminent și ascuțit din stânga, de pe dreapta râului Taița, este Muntele/Dealul Consul, alcătuit din riolite (sau porfire) roșii ori verzi, cu intercalații de calcare. Mai aproape, tot în stânga, dar pe celălalt mal al Taiței, începe să se profilezee o ramură a Potcoavei Delictaș. Acest sector deluros este localizat chiar la est de Culmea Boclugea, fiind cuprins între Valea Lozva și Valea Teilor. În plan îndepărtat, cu o poziție centrală, se poate distinge Culmea Carierei (cu exploatări de calcare compacte și în plăci), parte componentă a Podișului Babadag, și satul Cloșca (fost Dautcea. Numele, tot otoman, derivă de la antroponimul Da(v)ud, deci „locul, partea unui oarecare personaj Davud”, care o fi avut vreun rol în istoria fondării localității).

Culmea urmată de noi pe linia matematică a crestei se menține despădurită o lungă porțiune din întinderea sa. Pe ea se înșiruie o mulțime de vârfuri cu pante domoale, ce cresc treptat în altitudine către nord. În acest sector nu depășesc încă 300 m.

Pe culme încep să apară și primele formațiuni stâncoase – șisturi cristaline epimetamorfice de vârstă paleozoic inferior (filite, șisturi cloritoase și cuarțite albe). Sunt mai abundente pe versantul estic, cel dinspre Valea Lozva.

Dincolo de vale, cultivată agricol în mod estetic, se ridică dealurile domoale ale Potcoavei Delictaș (358 m altitudine maximă), cu vârfurile acoperite de o pădure destul de rară de silvostepă. În spate, se profilează Dealul Carasan, de origine vulcanică și cu compoziție petrografică bazaltică.

Un popas pentru o fotografie de grup merită făcut chiar pe Vârful Pietrosu, printre roci foarte vechi. Sunt multe vârfuri care poartă astfel de denumiri prin toată Dobrogea de Nord. La cât de domoale sunt plaiurile dobrogene, cu siguranță că astfel de formațiuni stâncoase proeminente i-au impresionat pe localnici, care au ținut să le menționeze în toponimia populară. Tot pe culmea Boclugea, dar mai la nord, am dat și de Vârful Pietroiu Mare. În fond, tot variațiuni toponimice pe aceeași temă.

Vremea încântătoare, cerul senin, calmul atmosferic și peisajele fotogenice ne fac să admirăm cu nesaț tot ce este în jurul nostru. La vest de culme este larga depresiune a Taiței superioare, în care se extind numeroase terenuri agricole. În verdele câmpiei, în drepta, începe, marcată cu galben, Culmea Coșlugea. Dicolo de vale, în paralel cu începuturile Coșlugei, se înalță Culmea Suligata din vecinătatea satului Balabancea. În centrul imaginii este Lacul Horia – un iaz amenajat pe râul Taița, iar în spatele acestuia se înalță Dealul Carapelit. În turcă, carapelit înseamnă „stejar”; în geologie însă, prin formațiunea de Carapelit sunt cunoscute formațiunile sedimentare carbonifere (gresii, conglomerate, șisturi argiloase) larg extinse în aria hercinică a Munților Măcin. Aceste roci alcătuiesc partea sudică a Culmii Greci, Pietrele Mariei (din Deprsiunea Greci) și numeroase culmi sudice, secundare, adiacente zonei montane (între care Culmea lui Dăniță și, evident, Dealul Carapelit din imagine). În planuri tot mai îndepărtate se profilează o serie de culmi din Podișul Babadag: în stânga este Vârful Secaru Atmagei, apoi Vârful Țuguiata (cu cei 402 m altitudine ai săi reprezintă cel mai înalt vârf al Podișului Babadag), iar în centru sunt Muchiile Cernei, numite și (H)Asanlar, pe care se poate distinge un vârf proeminent – Dijcadarli (308 m). La orizont, foarte departe, se putea zări, ce-i drept cu greu, Dealul Ghiunghiurmez.

La amenajarea lacului de acumulare/ iazului din apropierea satului Horia s-au găsit dovezi (o necropolă romană şi ceramică cu ştampila legiunii a V-a Macedonica) care atestă prezenţa unui castru roman. Cu siguranţă, acesta avea rolul de a apăra drumuri importante care străbăteau regiunea, inclusiv pe valea Taiţei. O dovedeşte descoperirea unei villa rustica, prima de acest fel din Dobrogea, cuprinzând gospodăria unui roman, cu dependinţele sale şi o mică necropolă.

Suntem abia cam pe la jumătatea porțiunii despădurite a culmii. În stânga (vest) este Valea Islamului cu o parte din satului Florești, iar în dreapta (est) se extinde, paralel cu Boclugea, Valea Lozva. În fața nostră, către nord-est (în dreapta, la orizont) se ridică o serie de vârfuri bine împădurite din zona Niculițel. În centru, înalt și cu pădure, este vârful pe care vrem să ajungem (cei 411 m ai Boclugei), iar în stânga (nord-vest) se înalță, mai scundă, Culmea Coșlugea (335 m altitudine mximă). În extremitatea dreaptă a imaginii se poate observa și o porțiune din satul Valea Teilor. Iar o linie electrică de înaltă tensiune taie transversal Culmea Boclugea, dinspre Balabancea, spre Florești, către Valea Teilor.

Lăsăm în spate vârful Pietroiu Mare (287 m altitudine), mărșăluind victorios înspre nord, către ținta finală a drumeției. În plan îndepărtat, în dreapta, se observă vârfurile Secaru Atmagei și Țuguiata, iar în lateral dreapta o parte din Lacul Horia.

Treptat, întâlnim tot mai multe formațiuni stâncoase, dar de mici dimensiuni, lângă care facem un nou popas.

Întâlnim și un misterios marcaj turistic bandă roșie, ce pare recent aplicat, care ne însoțește în lungul culmii pe circa 500 m. Cert este că l-am urmărit cu privirea aplicat vizibil pe pietre: venea dinspre satul Florești și cobora către Valea Teilor. Cu câteva săptămâni în urmă, într-o altă drumeție pe dealurile din preajma Boclugei, pe Muntele Consul și pe latura estică a Potcoavei Delictaș, am regăsit același marcaj turistic. Pleacă de la un pod peste Valea Taiței, între localitățile Izvoarele și Iulia, urcă pe Consul (cu cele două vârfuri ale sale), coboară din nou în Valea Taiței și e aplicat apoi în lungul dealurilor Delictaș înspre nord. Din păcate, nu există nici un stâlp indicator, nu știm de unde vine marcajul, unde se duce, cât timp durează drumeția urmărind acest marcaj… Atunci am bănuit că ajunge în satul Valea Teilor. Acum încep să banuiesc că, de fapt, marcajul de atunci și cel de acum fac parte dintr-un singur traseu. Prea se leagă toate: din Balabancea către Cerna, peste Culmea Crapcea, e același marcaj bandă roșie. Pare astfel să se contureze o magistrală de trekking nord-dobrogeană, din zona Iulia-Izvoarele, prin Valea Teilor, Florești, Balabancea, la Cerna, peste Consul, Delictaș, Boclugea, Coșlugea, Crapcea și Echiștea. Foarte frumos! Dar nicăieri, nici o informație. Ajunsă acasă, am căutat o hartă recentă a zonei Măcin și am dat de una editată de cei de la Parcul Național Munții Măcin și am găsit, în final, confirmarea: traseul apare pe hartă, dar doar cel dintre Iulia-izvoarele și Florești, denumit Traseul Consul.

Florești este un sat de mici dimnsiuni, ce aparține de comuna Horia, având sub 300 de suflete (conform recensământului din 2011). Oameni săraci… Gospodării simple, unele ulițe pietruite, altele noroiase. Exact locul unde nu se întâmplă nimic. Este situat pe Valea Islamului, mic afluent stânga al Taiței.

Nu trebuie să surprindă pe nimeni numele văii care străbate satul Florești. Localitatea apare menționată documentar pentru prima dată într-un defter (cronică) otoman la anul 1543 chiar cu denumirea de Islam. De-a lungul timpului, numele utilizat a fost de Islam–Geaferca sau Geaferca Turcească, menționat ca atare în mai multe rânduri la mijlocul secolului al XIX-lea cu grafia Islam-Cafer sau Cafer-Islam. Satul vecin, azi Căprioara, ce aparține de comuna Hamcearca, și mai mic decât Florești (cu doar 80 de locuitori), se numea Geaferca Rusă.  De fapt, era o singură așezare, cu două cătune diferite, în care populația era diferențiată după etnie și religie. Satul Islam-Geaferca, locuit odinioară de turci, s-a depopulat după anul 1877, o dată cu obținerea independenței, cu alipirea Dobrogei la România și cu emigrarea populației otomane. Ulterior, statul român a colonizat în localitate populație românescă și numărul locuitorilor a mai crescut un pic. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea este fondată, la inițiativa unei rusoaice din satul Geaferca Rusă,  biserica ortodoxă din sat, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, iar în anul 1897 deja funcționa o școală mixtă. Numele celor două sate, divizate etnic, au fost folosite ca atare până după al Doilea Război Mondial. Abia din 1964 numele satelor au fost schimbate în cele actuale. Denumirile de sate sunt modificate pe calea reformelor administrative, dar numele văilor și dealurilor de prin împrejurimi rămân tot cele vechi, mai rezistente în timp și adânc înrădăcinate în nomenclatura topică populară.

Traseul urmează culmea despădurită, dar pe care încep să apară arbori izolați. Ajungem aproximativ în dreptul părții nordice a Potcoavei Delictaș și începem să vedem din ce în ce mai bine satul Valea Teilor. Exact în spatele pomului, în plan îndepărtat, este dealul de origine vulcanică Carasan.

Între valea de sub noi (considerată Lozva/ Lozova) și valea pe care se află satul Valea Teilor se mai află o culme. Aici apar niște inadvertențe în denominarea celor două văi. Oficial, se consideră că prin mijlocul satului Valea Teilor curge râul Lozva. Și atunci cum stau exact lucrurile? Spuneam la început, valea situată imediat la est de Culmea Boclugea era numită pe hărțile vechi tot Boclugea, afluent al Lozvei în „punctul morilor”. Ca atare, culmea dintre noi și sat este cuprinsă între valea Boclugea și Lozva.

Satul Valea Teilor, pe numele vechi Meidan-Chioi, este situat pe cel mai scurt drum comercial dintre Isaccea şi Babadag, iar după unele speculaţii acesta ar fi fost chiar drumul comercial bizantin „de la varegi la greci”. Ca urmare, nu este întâmplătoare nici vechea denumire turcească, provenită din apelativul meydan “piaţă, loc public; câmp”și köy “sat”, deci “satul pieţei”, nume semnificând locul unde se desfăşura un târg. Denumirea otomană a fost folosită până la instaurarea comunismului și nu e de mirare că unii locuitori încă mai folosesc vechiul nume. Prin anii ’90 ai secolului XX s-a numit și Poiana Teilor și aprținea de comuna Izvoarele. Din 2005 este comună cu un singur sat de mărime demografică mijlocie (are în prezent cam 1500 de locuitori).

Istoric, satul Valea Teilor este atestat ca sit antic cu valoroase obiecte şi vestigii romane și bizantine (monede, amfore, statuete). Cea mai valoroasă descoperire arheologică este o mică statuetă din bronz, de 14 cm înălțime, aflată la Muzeul de Istorie din Tulcea, care îl reprezintă pe zeul Eros. Statueta e ornamentată cu un corn al abundenței și cu viță-de-vie, evidenţiind, probabil, persistența practicării viticulturii în această zonă încă din antichitate. E remarcabil acest fapt, întrucât numele văii care trece prin sat, Lozva sau Lozova, de provenineță slavă, se traduce chiar prin ”viță-de-vie”, desemnând astfel topponimic o vale în lungul căreia sunt podgorii. În prezent, Dealul Malciu din sudul satului, dar și dealurile de la est de sat, sunt pline de plantații viticole, care se întind hăt-departe, până înspre Pădurea Celicului și Pădurile Teliței la nord-est.

Înspre nord și vest de sat se întind vaste păduri: pădurea Niculițenilor (la nord), respectiv pădurea de tei a Boclugei (la vest). Astfel, se justifică și celălalt nume al localității – Poiana Teilor.

La 4 km nord se sat, într-o poiană înconjurată de păduri și izolată de viața oarecum liniștită a satelor din împrejurimi, se află Mănăstirea Valea Teilor, a cărei piatră de temelie a fost pusă în anaul 2007. Are hramul Izvorul Tămăduirii, căci în imdeiata vecinătate se află un izvor cunoscut de localnici ca având puteri miraculoase. La izvor are loc anual, în prima zi de vineri după Paști, un pelerinaj ortodox; legenda spune că aici ar fi poposit Maica Domnului.

Din nou pe culme! Încă două vârfuri domoale ne despart de cota de 411 m, care se observă bine împădurită în plan îndepărtat. Continuăm traseul spre nord în lungul culmii încă parțial despădurite și ne apropiem de primul dintre aceste puncte culminante, pe care se află câțiva stâlpi ai unei rețele electrice de înaltă tensiune. Bărbații, cunoscători în ale tehnicii, ne sfătuiesc sa nu facem popas în apropiere, deoarece linia este funcțională și este de tip LEA 400 KW. Cică este rețeaua electrică care ajunge la Niculițel. Bănuim că ar putea fi acele linii electrice făcute prin anii ’85 între U.R.S.S. și Bulgaria.

Oamenii nu sunt chiar atât de mici, stâlpii chiar sunt înalți!

Îi depășim și, încet, încet, în locul culmii golașe își face apariția o pădure rară de silvostepă.

În spatele nostru se înșiruie prelung numeroasele cocoașe ale Culmii Boclugea. Potcoava Delictaș și Muntele Consul rămân mult în spate, acesta din urmă cu o formă inconfundabilă, conică, fiind vizibil chiar în centrul imaginii. În stânga, foarte departe, se distinge Dealul Deniz Tepe, situat nu departe de orașul Babadag.

Pădurea devine mai deasă și urcăm penultimul vârf al zilei – Boclugea III (392 m), urmând un vechi drum de căruță.

Și iată-ne ajunși în inima pădurii de tei a Boclugei, în punctul cel mai înalt al culmii, la 411 m altitudine.

În imediata apropiere a vârfului identificăm urmele unui impresionant val de pământ, de tip limes. Poza de mai sus este făcută lângă vârf exact pe această construcție antropică. Structura identificată de noi, denumită popular „Troian” – similar „Valului lui Traian”, este demnă de menționat în contextul în care în ariile limitrofe culmii au fost descoperite mai multe vestigii romane. Are la bază circa 10 m lățime și cam 4 metri înălțime. Ar avea o lungime de peste 10 km, dar este încă neexploatat arheologic. În coborâre de pe vârf urmăm, în loc de potecă, cale de vreo câteva sute de metri exact acest val de pământ.

Ieșim treptat din pădure, punctul culminant al zilei rămânând în spate.

Ne angajam în coborâre ușoară către terenul agricol de pe Valea Islamului, pentru a ajunge în satul Florești în jurul orei 14,30 după o drumeție plăcută și ușoară de circa 5 ore și jumătate.

Vremea a fost cel mai bun aliat al nostru în această zi de ianuarie – veritabilă zi de primăvară. Cu noi au ținut până și acele ceasornicului, care ne-au permis, ca bonus, să facem și o abatere rutieră la Turcoaia, pentru a ne bucura de peisajul în care se cuibărește un fotogenic lac.

Lacul s-a format recent într-o fostă carieră de granit care a mușcat din rocile de pe versantul nordic al Dealului Iacobdeal. În 1988, ca studentă, am ajuns aici în practica de primăvară și lacul încă nu exista. Dar cariera de granite cu riebekit (un minereu bogat în uraniu) fusese recent abandonată: prin lucrările de exploatare din carieră se ajunsese la nivelul la care fusese interceptată pânza freatică. Neexistând drenaj natural, în scurt timp apa s-a acumulat.

În plan îndepărtat se profilează Culmea Priopcea, iar între culme și lac sunt niște dealuri mai scunde – Bujorul Românesc (191 m) și Bujorul Bulgăresc (223 m), declarate rezervație paleontologică pentru că aici au fost descoperite fosile ce atestă forme de viață acvatică (crinoidee și brahiopode) din Devonian, adică de aproximativ patru sute de milioane de ani.

Peisajul creat de prezența lacului este un veritabil spectacol al naturii.

Ziua se încheie la fel de frumos precum a fost întreaga zi, prinzând bacul la mustață, pentru a trece din nou ”Iordanul” de acasă.

Poze: Smaranda Enică, Doina Popa, Dan Popa

PS: Explicațiile detaliate, cu identificarea exactă în poze a multitudinii de culmi și dealuri observate în urma drumeției pe Culmea Boclugea, mi-au fost oferite de Andrei Raftopol, căruia îi mulțumesc în modul cel mai sincer cu putință. O fi o glumă, o fi un adevăr despre Andrei … Cineva era prin Munții Vrancei cu Andrei și se aude la un moment dat o voce: „… Băi, Andrei, pe unde dracu suntem?” Era GPS-ul lui! (de la Daniel Boeru).