Pe Culmea Pineanca – ramificație sudică a Pintenului Ivănețu

Traseu: satul Fișici – Culmea Pineanca (sau Coasta Pinului) – satul Ruginoasa – Schitul Găvanele – satul Găvanele – satul Fișici.

Detalii tehnice: 10,3 km lungime, diferență de nivel însumată 866 m la urcuș și 860 m la coborâre, altitudine minimă 432 m, altitudine maximă 796 m. Durată: 5 ore și jumătate (cu tot cu pauze). Traseu nemarcat: pentru parcurgerea culmii se urmărește efectiv linia matematică a celor mai mari înălțimi (uneori puțin spre stânga față de zona cea mai înaltă); după coborârea culmii am folosit drumurile și potecile locale de legătură dintre satele Ruginoasa și Găvanele. Echipa: subsemnata, Andrei Raftopol și Iulian (un buzoian expert în geografia și istoria regiunii, colindând fecvent atât spațiul deluros și montan buzoian, cât și pe cel vrâncean). Data: 18 august 2018

Fotografii: Smaranda Enică și Andrei Raftopol

Elevii învață la orele de geografie încă din clasa a VIII-a că Subcarpații de Curbură reprezintă cel mai complicat sector deluros din țară. Complexitatea este dată de structura tectonică a regiunii, constituită dintr-o alternanță de anticlinale și sinclinale, care a generat, în general, un relief adaptat la structură: culmi pe anticlinale și despresiuni pe sinclinale. Până aici este simplu de înțeles. Doar că în Subcarpații Buzăului (diviziune a Subcapaților de Curbură) există cam patru șiruri de anticlinale și sinclinale paralele între ele și paralele cu munții de la curbura Carpaților, reflectate cam tot în atâtea șiruri de depresiuni și dealuri. Se adaugă orientarea culmilor deluroase principlale  în formă de arc de cerc, a căror dispunere variază de la nord la sud, apoi nord-est către sud-vest, ca apoi să devină est-vest. Văile care le traversează au curs perpendicular pe direcția culmilor, având astfel o direcție mai mult sub formă de evantai; de aceea la interiorul zonei deluroase interfluviile sunt mai înguste, acestea lărgindu-se către exterior, spre contactul cu aria câmpiei piemontane de la poale.

Și cum ăsta e doar începutul complexității regiunii, în zona deluroasă pătrunde oarecum oblic dinspre aria Munților Buzăului un pinten montan – Pintenul Ivănețu, care intersectează o parte dintre aliniamentele menționate anterior. Acesta e constituit din roci dure, similare celor din spațiul montan, în care domină gresiile compacte în strate groase, de culoare gălbuie-albicioasă până la cenușiu deschis, de obicei silicioase, în alternanță cu roci mai moi, de obicei șisturi argiloase și marnoase de culoare cenușie închisă până la ruginie. De multe ori tectonica activă a regiunii a redresat stratele de gresii la verticală, generând pereți abrupți care se ridică deasupra regiunilor joase cu câteva zeci de metri. Duritatea mare a gresiilor din Pintenul Ivănețu a generat evident și altitudini mari care, în destule vârfuri, depășesc 1000 m (Ivănețu – 1191 m, Schitului – 1115 m, Zboiu – 1114 m, Vârful lui Arsenie – 1108 m, Spătarului – 1054 m, Vf. Oii – 1038 m etc.), iar la nivelul șeilor înălțimile oscilează între 800 și 950 m.

De aceea, în zona de contact dintre Pintenul Ivănețu (considerat ca a patra subunitate a Munților Buzăului, alături de Munții Siriu, Podu Calului și Penteleu) și spațiul deluros subcarpatic relieful are un aspect foarte frământat. Se pot distinge mici depresiuni în care sunt cuibărite satele ceva mai mari, apoi dealuri mai scunde și cu pante mai domoale pe versanții cărora sunt răspândite ici și colo casele unor sate mici de tip risipit  (unele cu doar câțiva locuitori, altele deja părăsite), apoi dealuri înalte și proeminente, cu povârnișuri stâncoase și abrupte pe care vegetația forestieră le-a îmbrăcat doar parțial, lăsându-se să se vadă foarte bine abrupturile grezoase, cât și culmi rotunjite străbătute de drumuri de plai. Văile dintre aceste dealuri au și ele aspecte foarte diferite: când sunt destul de largi și însoțite de drumuri ce asigură legăturile rutiere dintre localități (chiar dacă uneori sunt doar drumuri nemodernizate) și în lungul cărora au evoluat sate de formă liniară, când sunt extrem de înguste (atunci când taie perpendicular culmile formate din roci dure), cu aspect de mici chei ori defilee, iar în profilul longitudinal prezintă cascade și repezișuri.

La complexitatea regiunii se adaugă și prezența zăcămintelor de sare, sub formă de cute diapire, care uneori au străpuns stratele de roci acoperitoare, astfel că miezul de sare a ieșit la suprafață, apărând iviri salifere de diferite dimensiuni, de la masive de sare la mici aflorimente pe versanții dealurilor. Regiunea este bogată și în zăcăminte de hidrocarburi, care au generat, pe lângă valorificarea lor economică și prosperitatea unor așezări, fenomene geologice și geomorfologice rare, precum vulcani noroioși și focuri vii. Pentru traseul parcurs aceste aspecte au relevanță legată de prezența unor izvoare cu apă minerală, parțial valorificate (cel puțin în trecut, acum deloc) în tratamente balneare în mici stabilimente cunoscute pe plan local ori regional (detalii la momentul potrivit).

O introducere ceva cam lungă, dar sper că utilă pentru a se înțelege mai bine unele aspecte geomorfologice și peisagistice identificate pe traseul parcurs.

Satul Fișici, punctul de plecare în drumeția realizată în circuit pe Culmea Pineanca și pe la poalele sale nordice, este doar o mică așezare componentă a comunei buzoiene Bozioru, alături de alte nouă sate, dintre care mai cunoscute sunt Bozioru (reședința de comună), Nucu și Găvanele. Izolarea și accesul greoi pe drumuri neasfaltate, relieful accidentat și cu mare energie de relief, contactul cu pintenul montan Ivănețu și economia agricolă zootehnică și parțial pomicolă a comunei au determinat în ultima perioadă de timp reducerea drastică a numărului de locuitori, așa că prin aceste sate abia dacă mai trăiesc câteva zeci de locuitori. La ultimul recensământ (2011) în Fișici mai viețuiau 94 de oameni, în Găvanele 126 persoane, la Nucu 78 de locuitori, iar în satul Gresia doar 8. Am insistat asupra acestui aspect pentru că are relevanță pentru unele detalii ulterioare.

Și dacă am menționat toponimele Nucu și Bozoiru, multe persoane le asociază, alături de oiconimul Aluniș, cu Țara Luanei, tărâm încărcat de legendă datorită vestigiilor creștine date de prezența în bancurile groase de gresie albicioasă-cenușie a numeroase chilii și bisericuțe rupestre. Dar nu acestea au constituit ținta drumeției noastre de astăzi. Bisericuțele rupestre sunt deja cunoscute repere turistice ale județului Buzău în rândurile amatorilor de drumeții din țară și, evident, la care membrii clubului Mecanturist Galați au organizat mai multe deplasări. Acum a venit rândul să parcurgem Culmea Pineanca, o mică subdiviziune a Pintenului Ivănețu, orientată pe direcție est-vest. Toponimul Pineanca este cel cules pe teren de la localnici, deși am regăsit în unele articole (ce e drept foarte puține care fac referire la acest loc) și numele de Coasta/Culmea Pinului; e bine totuși să dăm crezare localnicilor. Poate că unii folosesc ultimele denumiri pentru că sunt mai ușor de reținut și deoarece la poalele sudice ale culmii se află satul Pinu (din componența administrtivă a comunei Brăești).

Ajungem la Fișici urmărind șoseaua națională Buzău-Brașov, din care facem la drepta pe șoseaua județeană către Pârscov și Bozioru (șosea amenajată în lungul Văii Bălăneasa) și care a fost reamenajată în ultimul timp pe o porțiune considerabilă. Trecem de intersecția către satul Ulmetu (renumit pentru trovanții de aici) și, din centrul satului Bozioru, când dăm de indicatorul rutier către satul Nucu și de cel turistic către vestigiile rupestre, facem la stânga pe un drum de pământ peste care s-a pus pietriș și mergem încet, urcând în serpentine cale de vreo 4 km, până ajungem la un drum de culme. Aici facem o scurtă oprire pentru ca Iulian să ne ofere informații despre relieful zonei și să ne arate culmea pe care urma s-o parcurgem. Până în acest punct, undeva pe stânga drumului, Iulian ne-a atras atenția asupra unei case modeste, cunoscută drept „casa domnișoarei”, dar ajunsă un loc renumit în zonă pentru că în ea a trăit toată viața o învățătoare prețuită pentru harul cu care i-a învățat carte pe copiii din aceste sate izolate, devenind astfel un om de legendă.

Din punctul de oprire privim întâi către est și vedem Culmea Pineanca, destinația principală a drumeției noastre de astăzi, și versantul său sudic cu aspect mai domol, iar în partea stângă se disting vârfurile Țurțudui (1012 m) și Spătarului (1054 m), respectiv Poiana Cozanei (sau Cozeana) de formă dreptunghiulară.

Partea estică a Culmii Pineanca, pe care se distinge și punctul său de maximă altituine (796 m). În plan îndepărtat, în centru-dreapta (deci către est), ce observă Vârful Ivănețu (1191 m), cea mai importantă proeminență a Pintenului montan Ivănețu.

Din punctul de oprire privim apoi către vest. Aspect tipic zonei deluroase subcarpatice înalte – peisaj pomicol colinar și agropastoral: valorificarea terenurilor prin pomicultură (culturi de meri) și zootehnie (fânețe). În stânga imaginii se poate vedea culmea care separă comunele Bozioru (către privitor) și Colți (după culme), ultima comună fiind renumită pentru satele Colți (cu singurul muzeu al chihlimbarului din țară) și Aluniș (unde sunt numeroase chilii și bisericuțe rupestre). În drepta imaginii se distinge silueta inconfundabilă a Dealului Hoților (sau Goților – 850 m, ușor de recunoscut după abrupturile sale stâncoase).

Pornim din nou la drum și după circa 1 km ajungem în satul Fișici. Parcăm lângă barul și magazinul din sat, în vecinătatea unui afloriment de gresie și foarte aproape de ceea ce au fost în trecut amenajările destinate valorificării terapeutice a apelor minerale din sat. În decorul locului se poate zări și un trovant; cică ar fi mulți prin zonă! (foto Andrei Raftopol)

Ne echipăm adecvat și pornim în drumeție. Din parcare alegem drumul din dreapta (cel din spatele barului), care după cam 20-25 m se termină brusc și se transformă într-o scurtă potecă (poate vreo 20 m), conducându-ne pe lângă fostele amenajări balneare până pe malul destul de abrupt al unei mici văi cu aspect de chei miniaturale și cu mici repezișuri.

Pe mica vale încă se mai observă câte ceva din vechile dotări ale Băilor Fișici. Coborâm la cursul de apă, traversându-l.

Versantul pe care trebuie să urcăm este extrem de abrupt și căutăm din ochi o variantă cât de cât facilă de a ieși de pe firul văii. Astea sunt surprizele traseelor nemarcate cu care noi, cei care mergem în turele lui  Adrei Raftopol, ne-am cam obișnuit. Dar se pare (de fapt nu, sigur!) că azi Andrei și-a găsit nașul în persoana lui Iulian! Ca un bun cunoscător al zonei (ne spune că a mai parcurs acest traseu, menționarea respectivă oferindu-mi brusc o stare de liniște și un oarecare confort psihic), Iulian ne scoate din încurcătură și găsește o potecuță firavă care ne poartă printre niște iviri de roci friabile (șisturi marnoase și argiloase), aceasta dovedindu-se în final calea cea mai potivită de ieșire din acea văgăună.

Primii pași în urcuș i-am făcut cu destulă dificultate, venindu-mi greu să urc pe micile fragmente desprinse din șisturile respective, pentru că nu ofereau prea multă stabilitate și siguranță, la care s-a adăugat și panta mare a acestui pasaj.

Culmea, acum s-a găsit și telefonul să sune! Gigi Cepoiu, un vechi prieten de la Mecanturist, are ceva de discutat cu mine în legătură cu o excursie în Banat. Se confirmă, a nu știu câta oară, legile lui Murphy! Noroc că deruta mea nu a durat prea mult și reușesc să depășesc, sub atenta îndrumare a lui Iulian, această porțiune neconfortabilă, cel puțin pentru mine.

După puțin urcuș ies clar în evidență reperele locului în care am parcat: aflorimentul de gresie, turnulețul aparținând barului și magazinului din sat, iar clădirea mai mare albă este a stabilimentului balnear. Ca urmare a înclinării mari a versantului reușim să câștigăm brusc altitudine în raport cu punctul de plecare. A se vedea panta terenului cu care a început drumeția noastră! Oare ce surprize mă mai așteaptă?

În prima parte Culmea Pineanca se menține stâncoasă și urcușul continuă să fie pronunțat, dar treptat constituția litologică se modifică: în locul șisturilor încep să apară strate de microconglomerate, însă gresiile devin atotstăpânitoare.

Cu cât câștigăm altitudine, cu atât panta urcușului se domolește, chiar dacă cumlea încă se menține îngustă.

Dăm și de o adăpătoare pentru căprioare (foto Andrei Raftopol).

Continuăm traseul pe culme și suntem în împărăția pădurii de pin, culmea justificându-și într-adevăr numele (foto Andrei Raftopol). Este o pădure plantată pe terenuri degradate la începutul secolului trecut.

Pe alocuri însă o parte din arborii pădurii sunt distruși de efectele intemperiilor climatice: vânt, chiciură, ploi înghețate, furtuni…

Când desișul pădurii se mai rărește căutăm ceva puncte de belvedere. Către nord se văd casele satului Găvanele, iar în partea dreaptă identificăm un vârf de formă piramidală cu ceva stâncării albicioase în partea somitală – Vârful Țurțudui (1012 m), un reper util pentru orientarea în zonă; în spatele său e un vârf mai rotunjit – Vârful Spătarului (1057 m). La poalele Vârfului Țurțudui este o poiană dreptunghiulară – Poiana Cozanei (sau Cozeana). În ultimul plan, cu poziție centrală, reperăm vârful Zboiu (1114 m). Foto Andrei Raftopol.

Din Poiana Cozanei pornesc mai multe trasee turistice, între care și cel către vârfurile Țurțudui și Spătarului, acesta trecând pe la mai multe vestigii rupestre cunoscute din Țara Luanei (chilia lui Dionisie Torcătorul, Bisericuța lui Iosif, Agatonul Nou și Agatonul Vechi), pentru a ajunge la Crucea Spătarului (de unde și numele unuia dintre vârfuri).

Continuăm traseul pe culme și ajungem deasupra unor abrupturi stâncoase cu strate de roci cu dispunere aproape verticală. În vale, într-un luminiș la poalele versantului opus se poate identifica Schitul Găvanele, în fapt ceea ce a mai rămas din fosta mănăstire Găvanele (vom ajunge acolo la întoarcere). În spatele schitului se ridică Vârful Găvanele (832 m).  Foto Andrei Raftopol

Dintr-un alt unghi, tot către nord, descoperim o altă perspectivă asupra satului Găvanele, în care se poate distinge abruptul nordic, inconfundabil, al Dealul Hoților/ Goților (850 m; Iulian ne spune că ar fi vizibil chiar și din Munții Ciucaș!). Foto Andrei Raftopol.

Către sud se văd casele din satele Pinu (în dreapta) și Brăești (în centru), sat ceva mai mare (acesta fiind și reședința comunei omonime), separate de o culme destul de înaltă (deși cele două sate aparțin aceleiași comune). În stânga se vede un deal impunător cu strate de roci redresate la verticală (sunt Pietrele Mirăului), iar în spatele său, având o culme rotunjită, este Dealul Pietriș (884 m). Dincolo de culmea de la linia orizontului se află Valea Sibiciu și satele comunei Colți. Relieful este unul puternic fragmentat.

Satul Pinu are o structură risipită, casele sale fiind dispuse la distanțe mari între ele pe culmea însorită, pe versanți, dar și pe firul unei mici văi.

În liniștea pădurii de pin găsim numeroase urme ale existenței animalelor sălbatice. Fiind în afara circuitelor turistice din regiune, rar ajunge pe aici picior de om și nimeni nu le tulbură liniștea. Cel mai adesea vedem terenul frământat de prezența porcilor mistreți.

Iulian ne dă foarte multe indicații: identifică culcușul unor mistreți, ne arată râmătură proaspătă de-a acestora (argumentul: pâmântul frământat are iarba extrem de verde; sigur gălăgia noastră i-a alungat din acel loc cu puțin timp înainte); ne arată excremente de urs și de cocoș de munte (nici prin cap nu-mi trecuse că pe aici pot trăi aceste păsări tipice zonelor montane mai înalte!), respectiv o mare aglomerație de conuri sub un pin, urmă sigură a muncii perseverente depuse de o veveriță sârguincioasă.

Înaintăm pe o potecuță firavă bătătorită de animalele sălbatice în drumul lor către un izvor situat în apropiere. Culmea tot continuă să urce și să coboare, dar traversăm și porțiuni destul de plate (foto Andrei Raftopol).

Pe versantul nordic al Culmii Pineanca, exact sub noi, se deschid alte abrupturi impresionante în gresie.

Identificăm și o culme secundară ce se ramifică din culmea principală perpendicular înspre nord. Și încep să-mi fac griji pentru traseul de coborâre: pe unde pe aceste sau printre aceste abrupturi vom găsi o cale să ne strecurăm la coborâre?

Iar dincolo de vale identificăm abrupturile altor stâncării: Piatra Corbului… Aoleu, dacă structura asta stâncoasă se menține și pe versantul de coborâre de pe Culmea Pineanca? Iulian îmi explică faptul că va fi o coborâte interesantă: și potecă de pământ, dar și piatră. Încep iar să ies din zona de confort. Of… traseele astea nemarcate ale lui Andrei Raftopol! Și acum … și cele ale lui Iulian!

… și Pietrele Înșirate. .. Iar Iulian ne tot dă denumiri de-ale vârfurilor, dar nu pot reține prea multe dintre ele. Cert este că pe drumul de întoarcere vom trece pe la baza lor. În pereții de gresie ai acestor abrupturi cică sunt alte câteva chilii și bisericuțe rupestre. E clar că zona e tare ofertantă și este tentantă ideea de a reveni pentru a o cerceta mai în detaliu. În plan îndepărtat, începând din stânga, se înșiruie Vârful Spătarului (1054 m), Vârful Schitului (1115 m), apoi o porțiune din culmea principală a Pintenului Ivănețu, iar în dreapta este Vârful lui Arsenie (1108 m) cu aspect masiv și impunător (completări făcute acasă cu ajutorul lui Andrei).

Găsim un loc cu o belvedere frumoasă și ne oprim pentru pauza de masă. Cireașa de pe tort a fost reprezentată de câteva roșcove oferite de Iulian.

Dar… pe unde o să coborâm? Grijile mele se amplifică. Așa că sunt prima pregătită să plecăm mai departe. Deocamdată drumul comod pe Culmea Pineanca continuă. Mai urcăm nițel, mai coborâm, iar mai urcăm puțin până ajungem în punctul de maximă altitudine al culmii, la 788 m înălțime.

Iulian știe că de undeva de pe aici ar trebui să înceapă coborârea de pe culme înspre nord. Andrei consultă harta și lucrurile par clare: da, din acest punct de maximă altitudine trebuie să ne abatem înspre nord pe acea culme secundară (vizibilă într-o fotografie anterioară) și să începem coborârea. Iulian ne deschide drumul și temerile mele privind un traseu cam abrupt par neîntemeiate; totul pare în regulă cu această alternativă de coborâre (fotografii Andrei Raftopol).

Mai analizez o dată harta și observ că undeva mai jos curbele de nivel sunt prea apropiate între ele: aoleu, chiar că o să fie cam abrupt! Asta e: am intrat în joc și nu am ce face; trebuie să merg mai departe, orice ar fi. La un moment dat Iulian propune să coborâm înspre stânga (pe acolo a luat-o el data trecută), dar Andrei dorește să continue drumul pe culme și să coborâm către satul Ruginoasa. Cum Iulian nu are nimic împotrivă, iar eu sunt speriată de abruptul care trebuia să urmeze, nu zic nimic; în final alegem varianta lui Andrei. Jos în vale sunt casele satului Ruginoasa (foto Andrei Raftopol).

Mai coborâm comod preț de câteva minute pe linia înaltă a culmii, până dăm de ditai stratele de gresii. Pe unde trebuie să cobor? Aoleu, pantă mare! Mizăm pe direcția dreapta indicată de Andrei. Găsim un horn printre niște stânci și eu cobor cam greu pe el (panta cam la 45 de grade, poate chiar puțin mai mare), fiind plin de frunze: Andrei primul, încercând să mă ajute, iar Iulian ultimul. Am depășit hornul, însă nimeni nu face poze. Dar apoi? Perete vertical! Cu experiența pe care o are, Iulian o ia un pic în sus pe lângă peretele de gresie și identifică o posibilitate de coborâre: e abruptă, dar măcar nu e stâncoasă. O iau hotărâtă după el, îi urmăresc fiecare pas, îi ascult fiecare sfat, mă țin de tot ce găsesc la îndemână… Andrei după noi. Cu inima cât un purice reușesc să cobor acest pasaj.

Pe undeva din susul acesor stânci am fost nevoiți să coborâm. Dar partea mai abruptă nu apare în poză, cu toții find atenți la coborâre și nu la peisaje (foto Andrei Raftopol).

Dăm, după ceva emoții, și de coborârea normală așteptată de mine. A trecut greul! A se vedea în stânga panta reliefului și puțin din abruptul stâncos pe care am fost nevoiți să-l depășim (foto Andrei Raftopol).

În coborâre dăm de tot mai multe pet-uri, semn că pe aici ajung ceva oameni. Le stângem pe cele pe care le zărim; apoi intrăm pe un vâlcel (foto Andrei Raftopol) și, în cele din urmă, zărim drumul din satul Ruginoasa.

Ieșim exact în fața școlii cu clasele I-IV. E abandonată de câțiva ani, puținii copii din sat fiind duși cu microbuzul școlar până la școala din Brăești pe un drum de pământ cale de 5 km. Pe vreme rea însă acești copii mici (până în zece ani) sunt nevoiți să meargă pe jos cei 5 km până la școală și apoi tot drumul înapoi; sau îi mai duc părinții cumva cu căruța… Ce viață grea au acești copii! Cu ce speranțe așteaptă ei să devină oameni mari? Oare ce răspund ei la întrebarea clasică pe care un adult o pune un copil: Ce meserie vrei să ai când o să fii mare?

Școala cu clasele I-VI din Ruginoasa, de câțiva ani nefuncțională – fără geamuri la ferestre, dar cu lacătul la ușă…

Din fața școlii o luăm pe drumul satului la stânga. Case modeste, oameni săraci și în vârstă. Soarta satului românesc izolat – plecarea tinerilor, depopularea și îmbătrânirea populației. Case părăginite și părăsite, drumuri desfundate pe care cu greu poate circula o mașină… (foto Andrei Raftopol).

Mă uit descurajată la ceea ce văd, dar Iulian ne arată și o altă latură, de data asta pozitivă, a evenimentelor cu care se confruntă satele acestea izolate de munte. O familie din București a cumpărat o casă tradițională, a renovat-o respectând particularitățile arhitectonice tipice zonei, rezultând o locuință de toată admirația. Aflăm de la Iulian că aceștia urmează să mai cumpere în sat și alte case vechi și să le restaureze. Frumoasă inițiativă pe care am auzit că o au unii oameni și pentru salvarea unor case din cătunele Munților Apuseni.

Mai mergem pe drumul satului Ruginoasa, până când acesta se termină în niște poieni flancate de abrupturi impresionante de stâncă. Am ajuns exact în poiana de lângă Pietrele Înșirate.

Ne continuăm drumul prin poieni, mergând din nou pe mâna lui Andrei: alegem drumul pe partea dreaptă a unui pârâiaș (în sensul nostru de mers), în timp ce Iulian spune că drumul știut de el e cel de pe stânga. Oricum, direcția de mers e cea bună, indiferent pe ce mal am alege să mergem.

Ne îndepărtăm de Pietrele Înșirate traversând în continuare poieni întinse.

Vremea se înrăutățește, vântul se intensifică, cerul se acoperă repede de nori, începe să tune. Pare că ploaia va începe curând. Degeaba le spun lui Iulian și Andrei că vremea e după sufletul omului: suntem oameni buni și nu va ploua; nu mă cred și prognozează că pe la ora 15 o să plouă. Forțați de vreme, grăbim pasul și începem iar să urcăm, întâi prin poieni și apoi prin pădurea de foioase până într-o șa unde se zărește un luminiș (foto Andrei Raftopol).

Dar aici, în loc să vedem în fața noastră o deschidere către satul Găvanele, dăm de o pădure nesfârșită. Moment în care Andrei recunoaște că orientarea i-a jucat o festă. Iulian avea dreptate: drumul bun era altul (cel de pe stânga pârâiașului) și care dădea în altă șa. Acesta, cu un calm imperturbabil dat de extraordinara cunoaștere a zonei, identifică imediat drumul corect: din șa trebuie să ne orientăm stânga și să urcăm pe culmea respectivă până în punctul său cel mai înalt. Procedăm în consecință (foto Andrei Raftopol).

Ajunși aici, Iulian ne informează că după circa 50 de metri de coborâre, plină de doborâturi, vom da de drumul bun și de o cruce veche. Zis și făcut: acum mergem evident pe mâna lui și se dovedește că, bineînțeles, are dreptate (fotografii Andrei Raftopol).

Crucea lui Nicu Vioristu, decedat în 1951. Chiar dacă nu mi-a ieșit o poză clară (să zicem că e în armonie cu timpurile trecute, venind parcă dintr-o altă lume), am ținut să o las în jurnal pentru că povestea ei este relevantă pentru istoria zonei. Dar aveam s-o aflăm, după puțin suspans, ceva mai încolo.

Ajunși la cruce, o luăm pe drum către dreapta. Urmărim o potecă clară, care se dovedește a fi talvegul unui pârâiaș, acum sec (foto Andrei Raftopol).

Apoi, când pârâiașul se adâncește, căutăm poteca pe dreapta văii. Aceasta e năpădită de vegetație și se distinge cu greu. Și ajungem în locul în care aflăm de la Iulian povestea lui Nicu Vioristu. Spusesem anterior că în zonă a existat Mănăstirea Găvanele. A fost fondată la începutul secolului XIX (mai precis în anul 1803) și a dobândit în timp mari avuții. Toate terenurile din zonă, ca și satele de pe aici, îi aparțineau; deținea, între altele, și numeroși robi țigani. După reformele lui Al. I. Cuza, când averile mănăstirești au fost secularizate, robii țigani au fost eliberați. Unii dintre aceștia, deveniți oameni liberi (majoritatea lăutari), s-au așezat prin satele deja existente. Alții au înființat un sat izolat, numit După Piatră, exact în locul prin care treceam noi acum, spațiu năpădit de vegetație luxuriantă. Viața fiind grea prin aceste locuri izolate, satul a fost destul de repede sortit dispariției. Ultimul locuitor al satului După Piatră a fost acest Nicu Vioristu. Prin zonă am văzut mulți pomi fructiferi (dovadă a prezenței omului cu ceva decenii în urmă); dacă am fi venit iarna sau primăvara, înainte de dezvoltarea vegetației, cică am fi putut vedea ruinele fostelor case țigănești.

Ne continuăm drumul pe poteca firavă. Treptat ieșim din zona împădurită și ajungem din nou prin poieni întinse, pline de rugi de mure. Încă nu plouă, deși deja trecuse binișor de ora 15. Ne ospătăm copios și facem provizii de mure pentru acasă. Ne urnim în cele din urmă și continuăm drumul prin poienile și fânețele satului Gavanele până ajungem la Schitul Găvanele. Acesta este format din biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului și un turn clopotniță.

De la vechea mănăstire prosperă din trecut, vizitată în secolul al XIX-lea de scriitorul și revoluționarul pașoptist Cezar Bolliac, iar la începutul secolului al XX-lea de însuși regele Carol I (amănunte oferite de Iulian), s-a ajuns la un schit și apoi la părăsirea sa ca efect al depopulării regiunii. Nici măcar nu se mai cunosc urmele vechilor chilii sau nu am știut noi unde să le căutăm.

Continuăm drumul prin poieni și dăm de câțiva cai, prilej cu care spunem ceva bancuri despre căluți (sau iepurași, sau urși, nu mai contează…).

E sâmbătă, noi suntem la plimbare, dar pe aici oamenii muncesc la fân și fac cu râvnă căpițe (foto Andrei Raftopol), iar văcuțele își văd linștite de-ale lor, păzite de Culmea Pineanca cu abrupturile sale nordice formate din gresii albicioase-cenușii.

Ajungem repede în satul Găvanele (foto Andrei Raftopol), unde stăm de vorbă cu câțiva dintre locuitori, ne uităm la troițele de pe drum și facem cunoștință cu unii dintre locatarii necuvântători ai satului.

Găsim pe o uliță a satului și un enigmatic marcaj turistic bandă roșie, dar nu știm de unde vine, nici unde se duce. Aici nici măcar Iulian nu prea ne poate lămuri. Pesemne s-o fi încercat un marcaj către câteva chilii rupestre, dar a fost făcut neprofesionist și nu și-a atins scopul.

În scurt timp ajungem înapoi în parcarea din satul Fișici, venind pe drumul din stânga (în raport cu barul din sat), încheind astfel în circuit traseul propus după cinci ore și jumătate de drumeție (foto Andrei Raftopol).

Poposim la bar pentru cafea și bere și facem planuri pentru alte drumeții prin zonă. La final, sub îndrumarea lui Iulian, căutăm câteva dintre izvoarele de ape minerale care au făcut ca în trecut la Fișici să se amenajeze o mică stațiune balneară.

Apele de aici sunt feruginoase, sulfuroase, iodurate, cloruro-sodice și magneziene, fiind eficiente pentru afecțiuni reumatismale cronice și gastro-duodenale, gută, diabet și boli profesionale. Specialiștii consideră că ele au calitatea de a îmbina efectele terapeutice ale apelor de la Buziaș cu a celor de la Techirghiol (conform www.newsbuzau.ro/social). Primele încercări de punere în valoare a acestui potențial datează de acum un secol (din 1920), când un proprietar local a ridicat o clădire de lemn prevăzută cu căzi care serveau celor veniți aici pentru a face băi pentru diverse afecțiuni. În perioada comunistă, printr-o decizie locală, a fost realizat un pavilion cu zece cabine și treizeci de paturi, fapt ce putea suporta proceduri de tratament pentru circa 100-150 de turiști cu diferite afecțiuni. După 1989 micul stabiliment balnear a ajuns în paragină, iar băile au fost preluate de niște particulari care nu s-au priceput să le administreze. Totuși recent, printr-un proiect cu finanțare europeană, au fost făcute unele reparații, însă în prezent stabilimentul balnear nu este funcțional.

Diferite imagini cu aspectul terenurilor și culoarea apelor din satul Fișici ca urmare a compoziției chimice a acestora. Roșul indică apele feruginoase, negrul pe cele iodurate, galbenul ușor maroniu pe cele sulfuroase, iar albul pe cele cloruro-sodice.

Toate aceste detalii coloristice au fost suprinse în prima sută de metri de-a lungul văii pe care localnicii și-au croit de vremuri o potecă mai rapidă de acces din Fișici către satul Nucu.

Ne-am reîntors la mașină cu ideea de a reveni prin zonă cel puțin din trei motive: să aprofundăm explorarea zonei prin căutarea unor chilii rupestre, să colectăm probe de apă și pentru a putea beneficia la maximum de cunoștințele detaliate pe care le are Iulian despre această zonă.

Și în loc de concluzie: s-a făcut ora 17:30 și nu a început ploaia. Deci am avut și eu dreptate: vremea e după sufletului omului! Și încă ceva foarte important: Andrei Raftopol și-a găsit nașul în persoana lui Iulian! Căruia îi mulțumesc pe această cale pentru ideea traseului, pentru atenția cu care ne-a călăuzit în drumeție și ne-a scos din micile încurcături ivite, pentru informațiile oferite și pentru compania extrem de plăcută. Prin urmare, uneori e bine să alegi și varianta „la stânga”!