El si noi

Despre munte s-au scris multe. Toate numai de bine.

Cand intrebam retoric ,,de ce iubim muntele?” venim noi ,,pricepuţii, sa explicam ce nu se poate explica: dragostea. Si am mai lua si painea de la gura poeţilor…

Prin aceasta intrebare noi nu facem altceva decat sa ne cautam justificari. Si asa, cu fiecare pas facut, ne dam seama ca, noi, oamenii de munte, suntem niste inşi mai aparte…

 

În idealurile noastre suntem regi. Sau ar trebui sa fim.

Cand ne îndreptam privirea spre munte trebuie sa ne dorim absolutul, sa ţintim varful cel mai de sus.

Îmi amintesc cat de fascinat am fost cand am citit povestea ,,Jack şi lujerul de fasole”! Ma vedeam urcand pe curpenii aceia grosi, spre lumea vrajita a înălţimilor.

Asta pentru ca orice gand, orice idee, are tendinta de a se transforma în actiune.

 

Prin repetarea acestui efort de a urca pe varful muntelui, de fiecare data la fel de inutil, ne asemanam cumva legendarului Sisif.

Doar ca la Sisif acest nesfarsit exercitiu de inutilitate era o pedeapsa, o condamnare a lui de catre zei, fata de care eroul avea o singura modalitate de revolta: sa le declare zeilor ca el e fericit prin ceea ce face.

Se poate observa ca si noi facem cam acelas lucru si astfel ne mulăm pe sufletul lui ca o mănuşă…

Numai ca la Sisif totul se petrece in viata de apoi, ca intr-un iad, pe cand noi ducem ,,greutaţile” pe munte in prezent, in aceasta viata.

Daca cumva acea ,,fericire” disimulata in fata zeilor ar dispare subit, Sisif nu ar avea nicio cale de scapare.

Noua, cei din viata reala, Albert Camus ne sugereaza o posibilitate de scapare… Da, una nu tocmai comoda.

 

Nu cred ca as exagera prea mult daca as afirma ca noi, oamenii de munte, apartinem unei elite.

Si asta nu printr-o camparatie favorabila cu cei care nu urca muntele, pentru ca nu pot, pentru ca nu stiu, ori ca nu vor, ci printr-o privire mai atenta asupra-ne. Vom constata ca lucrurile sunt destul de simple.

Sub imboldul entuziasmului sau al pasiunii si cel mai inert om poate realiza lucruri si obiective la care, altfel, nici nu visa.

Elitismul de care aminteam nu trebuie sa vina dintr-o carenţă de caracter, asa cum ar fi orgoliul nemasurat, ori un egoism marunt, ci din acea forţă interioara, constientizata, numită egotism.

Egotismul e hotărârea fiecaruia de a-şi dezvolta personalitatea, de a reuşi prin forţe proprii si de a nu accepta lucruri impuse de alţii.

Egotismul nu suprima altruismul, sentiment atât de preţuit pe munte, ci îl reglementează.

Cel cu o vointa puternica, bine canalizata, îşi va impune cu placere un efort suplimentar pentru a veni in ajutorul cuiva, însă va refuza să i se impuna un comportament de natura să-i dauneze propriei activităţi.

Aceste adevaruri, aparent stânjenitoare, sunt legi dure ale muntelui în expediţiile himalaiene. Si nu numai…

( În cercul studenţesc de turism montan din care am facut parte exista obiceiul ca dupa fiecare tura, in trenul spre casa, ori la prima ,,şedinţă”, sa se discute liber si sincer despre plusurile si mai ales despre minusurile comportamentale observate in acea tură.

Astfel s-a adus in discuţie cat e de normal si mai ales daca e necesar ajutorul oferit pe munte celor cu rucsacii mai grei. Despre politetea si lipsa de politete in turele alpine.

Chiar daca acum, si in aceste imprejurari mai bune, aceste discutii ar parea puierile si depaşite, concluzia e universal valabila, si anume că pe munte fiecare trebuie sa dea numai in masura in care are de dat.)

 

Trebuie sa se adune numai cei care se aseamana.

Cei puternici trebuie sa se disocieze de compania celor slabi si deprimaţi. Altfel risca să capete ei insasi o stare de descurajare.

Trebuie sa se înţeleagă ideea că, daca fiecare membru al unei echipe este in masura să-şi atinga maximul personal fara a fi tras inapoi in vreun fel, nivelul intregii echipe va progresa continuu.

Într-o echipa adevarata dezvoltarea individuala e primordiala si echitabila.

Friedrich Nietzsche gasea ca spre deosebire de moralitatea vechilor greci, o moralitate intemeiata pe desavarsire si eroism, moralitatea crestina este cea care transforma persoana cea mai mediocra si mai lipsita de entuziasm sau de realizari, într-un exeplu moral

Persoana care nu a realizat nimic cu, sau in viaţa sa, cu exceptia evitarii caderii in pacat, îşi câstigă locul în rai, în timp ce persoana activa, creativă, e imorala pentru ca nu îşi accepta locul in turma.

 

Pentru a fi fericit trebuie in primul rand sa poti sa oferi. Sa poti sa dai si sa poti ajuta.

Nu doar in sensul crestinesc al cuvantului, ci si in masura in care poti spori astfel si altuia şansele de a realiza un anumit lucru.

Pe munte respectul si aprecierea coechipierului ca pe tine însuţi si adoptarea unui mod de comportament fata de cei din echipa aşa cum ţi-ar placea sa se poarte si ceilalţi cu tine, reprezinta corecta echitate.

Dar pentru a te ridica la nivelul impus se cere o buna autocunoastere si o temeinica stapanire de sine. In prezenta oricarei intamplari deosebite, cel mai important lucru este pastrarea calmului, concentrarea si examinarea situatiei asa cum este ea.

Luciditatea, corectitudinea judecaţii si ,,spiritul de lupta” pot reduce la minimum efectele negative ale unei intamplari nedorite.

Asemenea unui general pe câmpul de lupta, nu trebuie sa accepti niciodata infrangerea definitiva, sa primesti insuccesul temporar cu zâmbetul pe buze, constient ca in jocul fortelor potrivnice si favorabile tu joci un rol foarte impotant.

 

Una dintre metodele simple si la indemâna orcui pentru sporirea ,,randamentului” pe munte este MOTIVAŢIA.

Aceasta este reprezentarea mentala a unei finalitati favorabila noua. In fata unui efort mai deosebit vom incerca sa vizualizam imaginea mentala a avantajelor ce vor fi oferite de efortul respectiv.

Astfel vom gusta anticipat din satisfactia lucrului implinit. Mai mult, ne vom stradui ca vizualizarea sa fie cat mai concreta si tangibila. Un fel de morcov pe care cel din căruţă îl ţine atârnat în faţa măgăruşului…

Tot astfel, iarna, imaginea unei cabane cunoscute, care ne asteapta cu vin fiert si camere calduroase, poate fi o motivatie deosebit de mobilizatoare.

(Intr-o iarna, intre Craciun si Anul Nou, pornisem pe schiuri impreuna cu Mihai spre releul din Poiana Mare, cel de deasupra Mâneciului.

Speram ca acolo sa fim intâmpinaţi de un prieten, cel care se ocupa de mentenanţa staţiei si pe care il vizitasem si in vara.

Vedeam cu claritate cum acesta pune la fiert vinul adus de noi si intinde masa cu toba, leber si cârnaţi proaspeti luati de acasa. Urcam tare, fara pauze.

Când am ajuns in varful muntelui am gasit usa incuiata… Si deodata pustiul ni s-a strecurat in suflet distrugandu-ne coplet moralul ridicat cu care urcasem muntele.

Coborarea pe schiuri a fost o fuga disperata cu salbaticia aceea rece pe urme…)

 

CONCENTRAREA este capacitatea fiecaruia ca la un moment dat sa stabileasca un singur subiect asupra caruia să-şi concentreze gândurile, o singura problema asupra căreia să-şi indrepte atentia.

Daca miscarea stimuleaza gandirea (îl vedem aici pe Napoleon, care dicta planul de lupta plimbandu-se cu mâinile la spate), vom constata ca imobilitatea fizica tinde sa calmeze excitaţia nervoasa (cum spunea ,,nea Cornel”: ne oprim, gândim problema…).

Pe o poteca expusa, intr-un pasaj cu gheaţă, pe un culoar de avalanşă, incetam orice discutii inutile, glume ori sarcasme ieftine.

Ciocu’ mic si ochii cât cepele!

 

AUTOSUGESTIA consta in repetarea mentala a unei afirmaţii in scopul de a o împânta ferm in minte, pentru a ajunge sa ne domine dorintele noastre de actiune: ,,sunt hotarât sa ajung pe vârf! Ştiu ca sunt pregatit pentru acest lucru…”

Astfel vom incerca sa ne dominam starea de neliniste, de teama, de nervozitate, ori de alte emotii paralizante.

,,Nu există decat o singura cale de a duce totul la bun sfarsit: sa merg înainte!…”

Uneori, prin autosugestie, putem face sa dispara chiar si o durere reala. Sa nu o mai simţim pana in momentul in care ajungem intr-un loc sigur.

Se cunosc cazuri in care câte un soldat rănit a continuat asaltul, fara sa simta durerea, pana la sfarsitul bataliei…

Mintea poate domina trupul.

(Mie mi-e foarte draga imaginea rotită din elicopter cu un om hotărât, care strabate de unul singurintinderea nesfârşită de zapada, indreptându-se imperturbabil catre un ţel doar de el ştiut…)

Cum spune Jean Paul Sartre: ,,Omul e o pasiune inutila”.

Îmi place omul care face din lucrul inutil o pasiune. Îşi dezvăluie astfel umanitatea din el, cea care îl deosebeste de lumea instinctuala, atat de strâmtă, a animalelor.

 

Nu-mi fac iluzii ca toti vor fi de acord cu aceasta ultima apreciere a mea.

E foarte posibil ca, datorita unui entuziasm nestapânit şi a unei bucurii ce urmeaza unei ieşiri la munte, sa discutam aceste lucruri si cu unele persoane aflate cu totul în afara problemei.

Aceste persoane ar putea sa încerce sa va descurajeze, sa caute a vă convinge de totala ineficienţă a eforturilor voastre. Ce dracu căutaţi voi pe coclaurile alea?!

Cea mai buna metoda de rezistenţă este sa le laşi pe acele persoane sa vorbeasca atât cât vor, până îşi epuizeaza argumentele, apoi, pe viitor, sa-ţi poţi impune o oarecare discretie…

Nu încerca sa le convingi cu argumentele tale! E orisipa de energie sufleteasca, la fel ca atunci când ai merge pe munte cu un mort in spate.

 

De cele mai multe ori aceste contrasugestii sunt indirecte.

Ele emana totdeauna din prezenţa in viata omului de munte a unor persoane amorfe, sau fataliste, ale caror comentarii si influente invizibile, dar continue, pot perturba, mai mult sau mai puţin, pe unul mai nou iniţiat.

Se constientizeaza astfel ,, înotarea impotriva curentului”, iar discutiile cu astfel de persoane, printr-un mare consum propriu de energie, pot deveni deadreptul obositoare.

 

Altfel stau lucrurile cand impresiile si trairile de pe munte sunt impartasite unor oameni asemanatori ţie.

Atunci orice discuţie despre munte poate deveni o reala placere. Ceea ce facem si noi acum, aici.

Cui nu-i place sa se vorbeasca despre calitaţile lui de om de munte?!…

Păi nu? Despre munte s-au scris multe… Ia să mai vorbim si despre noi!…

 

(Această ultima fraza îmi aminteste de un episod din timpul revolutiei din decembrie 89. Se anunţase fuga lui Ceausescu si a doua zi, cand multimea de navalisti intra încă docilă pe portile şantierului, rândurile s-au desfacut in doua pentru a face loc ARO-ului argintiu cu care venea directorul la serviciu.

Din multime se desprinde Manole Tănase, un inginer ctc-ist de la sectia noastra de corp. Se aseaza in faţa masinii şi zice: ,,Gata, tovarăşe director, v-aţi plimbat destul cu maşina noastră!” Apoi îl da pe director la o patre şi urcă el în dreapta şoferului.

După aceea vine la noi în birou şi povesteşte scena in hohotele generale.

Nici lui nu-i venea sa creadă de ce a fost in stare şi cât de repede poţi deveni revoluţionar…

Gata cu El, acum a venit şi rândul nostru!…