Anul 2011, ziua 24 şi 25 din luna a 6-a
Obiectiv: Vf. Buila, Vf. Vânturariţa şi Cheile Cheii
Traseu:
Vineri: Schitul Pahomie – Schitul Pătrunsa (CR) – Curmătura Builei (PG) – Vf. Buila – Şaua Ştevioara – Vf. Vânturariţa – Şaua Ştevioara (PR) – Stâna Ştevioara – Schitul Pahomie (PA) (≈10h30’ – pe timp nefavorabil orientarea în gol alpin poate fi considerată dificilă)
Sâmbătă: Cheile Cheii (relaxare timp de aproape 2 ore)
Participanţi: Doina(doina68), Dan(dan.popa), Lucian (naycool), Edi (edo) şi Alex (alex_sandrin)
Cei ce prezintă vremea la televizor sunt un fel de fratele cel mare pentru majoritatea persoanelor care urcă pe munte. Iar când se pune problema prezentării condiţiilor meteo neprielnice de a merge la munte prezentatorul tv, îndeseobi fără nici o vină, devine persoana non grata. Aşa că faci tot posibilul să fii “dădăcit” de altcineva, schimbând programul, aşteptând măcar o vorbă bună… iar dacă ea nu vine atunci încerci să te tratezi încrezându-te altor surse, în general asemuite cu leacurile băbeşti, doar ca pentru tine să îţi fie bine…
Drept urmare am luat în considerare ceea ce ne-a plăcut nouă să auzim şi astfel fără să ne mai oprim, am pornit la drum tocmai spre Băile Olăneşti.
Am ajuns la destinaţie la ore foarte mici, abia se făcea că trecea de prima oră a dimineţii de vineri. Iniţial Edi se tocmise la cazare pentru un preţ bun dar la faţa locului a fost o cu totul altă situaţie plătind mai mult. Nu a mai contat în faţa oboselii am cedat, acceptând preţul propus indiferent de condiţiile de cazare nu tocmai de cinste. Mă rog, se putea şi mai rău…
Dimineaţa ne îndreptăm spre Parcul Naţional Buila-Vânturariţa. Înaintăm cu maşina pe drumul forestier până la schitul Pahomie. Se cunoaşte că este vineri. Liniştea din jur este deranjată doar de apele Izvorului Frumos şi toaca armonios bătută de un călugăr. Lumea este la muncă, cu gândurile aruncate în hârtii sau cu ochii pe direcţia uneltelor de lucru ori încă pe limbile ceasului care se învârt tot mai greu şi mai greu în aşteptarea terminării programului de lucru.
Ne facem drum pe aleea din curtea schitului până ce traversăm locurile de cult. De aici continăm pe marcajul cruce roşie spre schitul Pătrunsa ce ţine pentru început un drum forestier după care se înaintează pe o potecă străbătând pădurea de foioase .
Din loc în loc se deschid uşor orizonturile verzi iar la margini de poieniţe întâlnim troiţe.
Ajungem la schitul Pătrunsa iar la intrare ne alimentăm cu apă rece de la un izvor captat. Călugării vor să facem un popas prelungit. Am nimerit la ora de rugăciune înainte de masă. Ne vedem puşi în postura de a da bir cu fugiţii; suntem proaspăt ospătaţi şi cu timpul la limită.
Înainte de a ne îndepărta de locurile sfinte ne lăsăm vrăjiţi de mica grădină zoologică a schitului unde trăiesc în pace şi armonie împărţind acelaşi loc de cazare un pui de capră neagră şi un altul de căprioară. Ei sunt straşnic păziţi de un bătrân călugăr, a cărui ani pe hârtie îi scrii din trei cifre alăturate, ce te îndeamnă parcă să pleci privirea în faţa dânsului în semn de respect.
Ne continuăm drumul în urcare, de la stâlpul pus în intersecţia de trasee turistice, spre Curmătura Builei pe marcajul cu punct galben.Poteca marcată la început o bâjbâim, trecem pe lângă nişte case, probabil locuite de călugări, lăsăm în dreapta noastră nişte saci cu ciment întărit uitaţi de vreme şi menţinem drumul în serpentine prin pădure.
Ieşirea de sub umbra făcută de falnicii fagi ne deschide privelişti deosebite.Cu privirea în căutarea pietrelor marcate înaintăm pieptiş până ce ajungem în porţiunea superioară a muntelui Albu după care continuăm pe curbă de nivel.
Traversăm o pantă ceva mai abruptă, pe timp de iarnă riscul de a coborî la vale cu zăpada în cap fiind destul de mare.
Ocolim spre stânga pe o brână având în dreapta peretele stâncos al versantului şi vom ieşi în punctul de intersecţie cu marcajul în cruce albastră ce vine din satul Bărbăteşti.
De aici vom urca valea până în Curmătura Builei printr-o pădure de molid alimentându-ne cu apă de la un izvor cu jgheab pentru animale situat pe partea stângă a potecii în sensul nostru de mers.
Lângă refugiu facem o scurtă pauză de masă admirând în depărtare creasta munţilor Căpăţânii.
În apropierea refugiului există o fântână de la care am umplut sticlele cu apă, aceasta fiind ultima noastră sursă de apă de la care am alimentat.
Urcuşul prin pădure începe cu câteva momente de odihnă. Ce-i mai bine la munte decât să stai? Probabil statul pe bani… Dăm prioritate de trecere unui cioban ce îşi mâna oile în coborâre şi ne continuăm drumul pe urmă spre gol alpin.
Trecem printr-o porţiune de teren formată din lapiezuri după care încercăm să menţinem linia de creastă. Marcajele în punct roşu sunt foarte rare. La un moment dat le-am pierdut şi regăsit abia când urcam pe vârful Buila.
Suntem atraşi ca un magnet spre margine să privim frumuseţile prăpăstiilor.
De la vârful Buila mergem spre vârful Ştevioara şi pe urmă coborâm în şaua Ştevioara într-un ritm ceva mai alert. Nori negri încep să acapareze munţii Căpăţânii. Se pare că de data aceasta prognoza meteo e pe bune, se apropie nori de furtună. Vântul deja a început să bată.
În şa ne străduim să proptim stâlpul în picioare. Cu părere de rău starea de echilibru vertical este ceva cu totul relativ. Cu această afirmaţie ar fi de acord orice prieten de-al lui Bachus.
Din şaua Ştevioara urcăm pe vârful Vânturariţa. Admirăm peisajul, facem poza de grup şi ne vânturăm în coborâre din nou în şa.
Alegem să coborâm pe traseul marcat cu punct albastru pe la stâna Ştevioara spre schitul Pahomie.Marcajul este ascuns de verdeaţa ce acoperă pietrele însemnate. Din şaua Ştevioara se formează mai multe văi iar ca să fim siguri că ne orientăm bine în timp scurt, ne-am despărţit luând fiecare câte o porţiune de teren pentru sondare. Petrol nu am găsit şi nici aur… ci doar poteca bună de urmat.
În viaţa cotidiană cu toţii ne dorim să urcăm tot mai sus. Să găsim cât mai uşor drumul spre vârful piramidei şi dacă este posibil să nu mai coborâm vreodată de acolo. Să nu ne dorim vreodată a cunoaşte eşecul pentru a fi în ipostaza de a coborî şi dacă ajungi la acest stagiu, măcar să fie o coborâre lentă nu prin alergare, ca să nu spun alunecare…
Mergând pe bâjbâite am nimerit marcajele în coborâre de pe muchia Frumoasă după ceva vorbe de duh. Atunci când te apuci să dai cu pensula pentru amenajarea unui traseu turistic e bine ca orientarea să fie realizabilă uşor din amândouă sensurile de deplasare, nu doar dintr-unul singur, altfel vrei nu vrei e necesar un pahar cu apă să îţi treacă sughiţul….
Prezenţa la stâna Ştevioara este semnalată de urzicile cărora nimeni din grup nu le-a scăpat până nu ne-am îndepărtat pe traseul prin pădurea de foioase lăsândo în urmă pe cea de molid.
Finalizarea traseului ne găseşte la intersecţia cu drumul forestier ce duce spre schitul Pătrunsa în apropierea schitului Pahomie. Ultima porţiune din potecă reprezintă o coborâre accentuată printr-o pădure tânără de fag, un drum cred puţin prietenos pe vreme rea din cauza pantei de urcat sau coborât.
După aproape 11 ore petrecute în această drumeţie, fără alergătură sau timpi contracronometru, ajungem în dreptul maşinii cu câteva momente înainte de a se porni ploaia. Tunete şi fulgere luminau şi zguduiau împrejurimile. Din cer apa cobora sub formă de picături mari lichide dar şi solide. Ploua cu gheaţă. „Fugeam” din calea urgiei îndepărtându-ne de ea. Din fericire eram cam la marginea norilor de ploaie iar când am ajuns la cabana Cheia deja vremea se liniştise.
Cabanierul, a cărui caracteristică era starea de binedispunere a celor din jur, ne iese în cale cu o soluţie incoloră de dezinfectat gâtlejul revigorându-ne imediat, intrând astfel în atmosfera amiabilă ai celor de-ai locului.
Cât timp am mâncat ne-am făcut planurile pentru a doua zi având drept obiectiv principal să ne trezim devreme pentru a face un traseu în circuit. Era exclus să ne punem în pat la ore mici. Planul în noapte ne-a fost dat peste cap. La cabană au ajuns un grup de bucureşteni plini de viaţă. Trecând peste partea euforică a lor din al căror vocabular era exclus cuvântul modestie cât şi peste expresia unei domnişoare de „a scuza cuvântul găleată” într-un anumit context în care se învârtea… pot spune că atmosfera redată de ei prin cântecele în sincron la cele două chitări a fost extraordinară. Bravo lor!
Aproape de orele 4 ale dimineţii grupul nostru a convenit să modifice programul de dimineaţă: „Ne trezim, când ne trezim”. 🙂
În jurul orei zece facem ochi. Soarele radiază de mult pe cer iar noi ne ascundem privirea sub un loc ferit de soare la o masă pe care ne-am etalat ce aveam la noi de mâncare.
Împrejurimile cabanei se umplu uşor de vizitatori ce descalecă de pe ale lor trăsuri cu mulţi cai putere. Între timp noi ne pregătim de vizitarea Cheilor Cheii de lângă cabana Cheia. Urmăm poteca prin pădure, marcată cu triunghi albastru, în aval de cursul apei şi intrăm într-un mare canion cu ape învolburate ce îşi creează drum printre bolovanii mari de calcar.
Pereţi înalţi veghează acest colţ de rai de o splendoare rar întâlnită.
Cascadele întâlnite în urma căderilor de apă nu impresionează neapărat prin dimensiuni ci mai ales prin zgomotul asurzitor provocat. Cu greu ne puteam înţelege unul cu altul dacă nu eram apropiaţi unul de altul.
Călătoria noastră de vizitare a parcului Buila-Vânturariţa ia sfârşit la întoarcerea noastră din spectaculoasele chei.
De aici ne vom îndrepta spre ceea ce noi numim civilizaţie iar de acolo vom merge în căutarea umbrei lui Mircea, la Cozia…
Am parcurs un traseu frumos într-un loc cu un farmec aparte, curat şi lipsit de vegetaţia artificială semănată cu atâta migală de oameni din loc în loc. Meleagurile vizitate au reuşit să îmi încânte ochii şi sufletul, fapt ce vine în contradicţie cu aşa zisa noastră stare de bine redată doar de viaţa trăită printre betoanele oraşului.
Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a citi şi a privi cele prezentate de mine.
Să auzim de bine.
Cel mai frumos loc din lume!Bravo