Magia Făgăraşului (1 ) – Urcând pe Valea Sâmbetei

9
3171

Când un lucru se strică pentru totdeauna, noi românii, folosim o frumoasă expresie populară: “S-a dus pe apa Sâmbetei”. Apa asta a Sâmbetei e o fărâmă păstrată din mitologia românească, dintr-o preistorie traco-iliră, dintr-o vreme când Isus nu se născuse încă. E o fărâmă dintr-o lume populată cu zmei şi zgripţuroaice, feţi frumoşi şi ilene cosânzene, zâne şi blajini, o lume din basmele pe care le spun bunicile nepoţilor înainte de culcare. Această apă magică, zice-se, este un fluviu imens care desparte tărâmul acesta de celălalt, de lumea de dincolo. Şi se mai zice că această apă curge tumultoasă şase zile, şi se linişteşte sâmbăta (sau invers). O frumoasă poveste ce o regăsim în diferite forme şi culori şi în alte mitologii (evreiască, indiană şi greacă).

Nu e de mirare că strămoşii noştri, oameni de pe Valea Sâmbetei când au văzut acest râu care uneori curge domol şi liniştit, iar alte ori se prăvale vijelios, rupând totul în cale, cum s-a întâmplat în vara lui 2010, au făcut conexiunea cu povestea şi l-au numit Sâmbăta. Vă invit astăzi să urcăm împreună cu o parte din grupul nostru de gălăţeni în sus pe Apa Sâmbetei, de la  Sâmbăta de Sus cale de o zi de mers până în Fereastra Mică a Sâmbetei, ca o primă parte a unui periplu prin zona centrala a Munţilor Fagaras, având ca punct final Lacul Bâlea.

Prezentarea personajelor:

La nucleul mai vechi format din Alex Grigoraş, Doina şi Dan Popa (pentru prieteni  SuperDan), Lucian Bălănică (omul cu „tunul” – responsabil pentru imaginile care urmează să vă încânte) şi subsemnatul s-au adăugat două personaje noi: Anca Dabija – o brăileancă micuţă şi plină de energie şi Ionuţ Sava – un tânăr gălăţean plin de umor şi bună dispoziţie. Dar iată-i pe eroii noştri:

Cam aşa arată Valea Sâmbetei într-o frumoasă dimineaţă de vară,  sâmbătă, 13.08.2011, când echipa noastră a pornit la drum:

Urcăm agale, admirând frumoasele cascade ce se revarsă de pe versanți

In încercarea de a trece mitologica apă, şi a ajunge în lumea de dincolo, lumea munţilor cei înalţi, avem de urcat astăzi o diferenţă de nivel de peste 1700 metri. După aproape două ore de mers, ieşim la golul alpin, dar magnifica Fereastră Mare e acoperită de un voal de nori de astă dată. Căutând prin amintiri găsesc repede imaginea de care îmi aduceam aminte:

Am remarcat deseori că memoriile despre anumite locuri, tind să se completeze una pe alta, ignorând factorul timp. Asemeni unei ferestre in timp, Fereastra Mare a Sâmbetei dintr-o tură din 2009 vine să completeze imaginile de astăzi. E unul din lucrurile care îmi plac la munte – şti ca dacă vei reveni peste unul, doi, zece sau treizeci de ani locurile nu se vor schimba, şi nu că omul nu ar încerca asta (vezi exemplul râului Capra) ci datorită faptului că muntele e prea mare ca omul să o poată face.

Iată-ne ajunşi şi la Cabana Valea Sâmbetei – e la fel ca acum 20 de ani când urcam prima dată prin locurile astea, dar tapetată cu mai mulţi străini. Pentru cei care au timp, recomand din inimă un urcuş de 45 de minute până la chilia agăţată în stâncă a unui mare român – Părintele Arsenie Boca (din nou amintirile din trecut vin în ajutor):

Chilia la interior

După ce mâncăm să prindem puteri, pornim asaltul cel mai greu al zilei – spre Fereastra Mare a Sâmbetei.
Sâmbăta, din fluviul legendar, acum e doar un pârâu ce se strecoară printre stânci:

Se simte cu fiecare pas ca lumea de dincolo e din ce in ce mai aproape, si parcă aşteptăm ca dintr-o clipă în alta, din vălul alb de ceaţă să ne apară în faţa ochilor un unicorn:

sau dând maiestos din aripi, un vultur uriaş:

In timp ce o parte a grupului se odihneşte (dreapta jos), SuperDan ne prezintă unul din numerele sale de magie:

Iată si Valea Sâmbetei văzută de sus, în prim plan Doina marcată de efortul unei ascensiuni mitologice 🙂

Încă câţiva paşi, si furişându-ne prin fereastră. ascunşi de ceaţă, am intrat în lumea de dincolo, lumea munţilor cei mari. Prin vălul de nori zărim pentru o clipă magnificul perete al muntelui cu nume de zână – Dara

Triumfători în încercarea cea grea, duhurile muntelui sunt bune cu noi, şi ceaţa începe încet, încet să se ridice:

In fata noastră, culme cu culme, Făgăraşul începe să îşi desfăşoare măreţia, iar în ultim plan străjuieşte visul atâtor cuceritori, trapezul Viiştea-Moldoveanu:

Exercitiu de admiratie :

Noul refugiu din Fereastra Mica a Sâmbetei va fi locul nostru de odihnă şi voie bună – până mâine dimineaţa când, aşa cum spune povestea, ne vom reîntâlni din nou cu eroii noştri


(to be continued)

9 COMENTARII

  1. Iti multumesc mult Edi pentru acest superb „remember” !

    Intr-adevar am fost si voi fi mereu „marcată de efortul unei ascensiuni mitologice „.
    Asa a fost si asa va ramane, cred …ascensiunea la care voi raporta tot ce a fost inainte si poate …tot ce va urma…

    La cat mai multe astfel de intamplari, impreuna !

  2. Superb inceputul:) asteptam continuarea…tin sa spun ca dupa tura asta m-am hotarat cu si mai mare indarjire sa urc pe munte:))

    P.S. cunoscatorii stiu de ce:)))))

  3. Edi,ai dublu rol:de ghid si de povestitor, se pare ca merg „mana-n mana”. Iti multumesc si acum pentru sacul de dormit :D.
    Numai bine!

  4. In luna august am avut fericirea sa ajunj la Chilia Parintelui Arsenie Boca.Drumul a fost foarte greu mai ales ca am avut copii mici cu noi,dar a fost si foarte frumos.Nu pot descrie in cuvinte ce am vazut si simtit acolo..E minunat!

Dă-i un răspuns lui Anca Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Te rugăm introdu numele tău aici

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.