Supraviețuitori în Măcin

A trecut deja foarte mult timp de la această tabără, dar n-am mai reușit să scriu articolul, deși am început să lucrez la el imediat după sosirea înapoi la Galați. Tocmai fiindcă a trecut mult timp dar și fiindcă nu vreau să vă plictisesc, am să încerc să nu mă lungesc exagerat de mult.

Coincidență sau destin, această tabără a avut loc la un an după ce am făcut cunoștință cu grupul MecanTurist – Galați. Știam și atunci că e aceeași lună, dar acum, când am verificat arhiva foto, am constatat că se întâmpla exact un an mai târziu, respectiv: prima zi de tabără a fost 26.10.2012, iar prima întâlnire MecanTurist la care am participat a avut loc pe 26.10.2011:

La Takis, alături de George Isac – prima mea întâlnire cu mecanturiștii

Și dacă tot era o zi aniversară, a fost și plină de noutate, deoarece acestă tabără a fost prima tură a mea alături de mecanturist care s-a întins pe mai multe zile. Da, toate turele anterioare au fost ture de o zi, dar aceasta a început vineri și s-a încheiat duminică, adică aproximativ două zile și două nopți (plecat-am vineri după-amiaza și ne-am întors duminică după-amiaza).

Tabăra a avut loc în dragul nostru Măcin, la 3 km de localitatea Greci, și a avut 15 participanți (subsemnatul alături de: Alex, Ciprian, Constantin, Cristi I., Cristi V., Dan și Doina, Eugenia, Florin, George, Marin, Marilena, Sorin, Viorel) și 3 organizatori (Horia Axinte, Edi Munteanu și Ștefan Bako), în total 18 membri MecanTurist.

Pentru că vinerea e zi e muncă, s-a plecat destul de târziu, după ce se încheia programul de lucru obișnuit. Astfel, abia  după orele 16:00 m-am întâlnit cu Horia, nea’ Costel și Viorel, și am pornit împreună spre Măcin. Ideea era că fiecare mașină va veni separat, funcție de cum terminau șoferii munca pe ziua respectivă, și urma să ne întâlnim cu toții la poalele muntelui. Se dorea urcarea și stabilirea taberei sus în poieniță, dar fiindcă ne-am mișcat cam greu și am ajuns târziu (am stat o bucată de vreme în localitatea Măcin, să-i așteptăm și pe ceilalți) am stabilit tabăra mai la poalele munților, unde găsisem deja o vatră de foc și bănci.

Imediat ce am ajuns și am descărcat tot din mașină (bagajele personale și cele de uz comun) fiecare s-a apucat să se instaleze, să-și întindă cortul, să se echipeze de stat în tabără, iar mai apoi s-a aprins focul și s-a început pregătirea cinei. Nu știu exact cine ce a făcut, fiindcă eu eram preocupat cu montarea bivuacului personal 😀

Era de mult noapte când iată-mă și pe mine cu bivuacul montat. A durat mult fiindcă am făcut manual fiecare țăruș care ținea acea prelată, legat ațe, întins, tras… eheeee, nebunie! Din păcate nu mai am fotografiile cu țărușii în detaliu, dar au fost o operă de artă… Ray Mears Style 🙂

Apoi m-am alăturat celorlați lângă foc. George era maestrul bucătar în această seară, cu mici ajutoare pe ici și colo de la unul sau de la altul. Eu am profitat de timp ca să trag câteva cadre prin jur, că n-am apucat când mai era lumină afară.

În timp ce bucatele sfârâiau pe focul cel minunat, s-a trecut și la partea organizatorică. N-am adunat în cerc și prin tragere la sorți am stabilit echipele și apoi am decis căpitanii. Astfel eram trei echipe:

•  echipa roșie : Eugenia (căpitan), Dan, Doina, Florin și Viorel,
•  echipa galbenă : Sorin (căpitan – sper că nu greșesc), Marilena, Cristi I., Ciprian, Alex,
•  echipa albă : George (căpitan), nea Marin, nea Costel, Cristi V. și subsemnatul.

Să nu vă așteptați să vă arăt poze cu mâncarea din prima seară pentru că, deși am, nu am să o fac. Au fost niște cârnați, niște mici și carne de pui, cu o minunăție de pepene murat adus de scumpul nostru Horia, pepene care s-a dovedit foarte repede insuficient :D.

Numai tastând și deja salivez.. nu știu cum e la voi când lecturați 🙂 … darămite dacă mai puneam și fotografiile 😀

După ce am finalizat cina, am stat în jurul focului la și am socializat, că așa-i frumos. În decursul acestei discuții deschise la lumina caldă a lemnelor aprinse, a apărut și ideea de a pleca într-o scurtă tură pe vârful din apropiere. Nu s-au anunțat mulți dornici de această drumeție, așa că doar 9 dintre cei prezenți porneau iată, de nebuni în noapte. Dar ce noapte! Luna era atât de minunată încât, pe traseu, n-am avut nevoie decât de foarte puține ori de vreo frontală sau lanternă. Am mers pur și simplu sub îndrumarea astrului ceresc.

În urma noastră, socializarea la foc de tabără a continuat. Ajunși aproape de vârf, am avut ocazia să privim în jur și să admirăm peisajul, inclusiv localizarea taberei, marcată luminos de focul cel frumos.

Mai apoi, în aproximatic cel mai înalt punct din traseu (de până atunci), având luminile orașului Greci în spate, i-am convins pe toți să stea  (aproape) nemișcați pentru o poză de grup cu expunere îndelungată:

Apoi au mai urmat câteva cadre trase prin împrejurimi, o mică hoinăreală pe vârf și ne-am hotărât să coborâm. Dar se pare că nu eram toți. Florin, Sorin și Ștefan (sper să nu greșesc) au decis să parcurgă alt traseu la coborâre, așa că noi restul ne-am întors la tabără, bineînțeles, pe drumul de întoarcere, eu rămâneam mereu în urmă pentru  pauze foto :

Ajuns în tabără, am mai stat puțin de vorbă, dar în scurt timp fiecare s-a retras în culcușul său. Eu eram încă plin de energie și nu am reușit să adorm prea curând. I-am auzit și pe băieți când s-au întors din tura lor prelungită și am stat „de veghe mult timp după ce au adormit și ei. Tabăra noastră era destul de aproape de civilizație, așa că niște câini, atrași de mirosul pe care l-am făcut în timpul pregătirii cinei, au dat târcoale toată noaptea. Mai apoi era și o mică problemă cu vântul care bătea exact în capul meu, și făcea somnul mai dificil.

În toiul nopții s-a auzit o mașină parcând, apoi  vocile unor tineri voioși. Știam că urmează să sosească băiatul lui George și prietenii săi, așa că mi-am dat seama că ei trebuie să fie. Încă nu dormeam, stăteam și meditam asupra situației în sine, la faptul că ei au plecat din capitală, după o zi de muncă și au ajuns la munte  după miezul nopții. M-am gândit că trebuie să fie niște oameni foarte faini. Mi-a trecut prin minte că așa o nevastă am eu nevoie, una care să împărtășească astfel de pasiuni și să fie destul de nebună încât să nu refuze ideea de a ajunge la munte în miezul nopții. Oh, multe gânduri îmi treceau prin cap stând acolo în bivuacul meu, cu vântul bătând și câinii survolând resturile de mâncare, chiar și după ce s-a lăsat liniștea și cele două cupluri s-au retras la somn.

Dimineață, deși aș mai fi dormit, m-am trezit auzind vocile celorlalți. Seara trecută, Dan și Doina au ajuns puțin mai târziu decât noi, și până și-au montat cortul, se înnoptase, așa că abia acum, dimineața, au zărit bivuacul meu improvizat și ca urmare, au realizat fotografia, cu subsemnatul în interior.

Am servit micul dejun din merindele pe care le-am cărat în rucsac, iar apoi am început partea teoretică a taberei de supraviețuire. Horia ne-a vorbit despre cum se aprinde focul, despre cum să procurăm apă, câteva noțiuni despre arme improvizate, despre câteva plante și tratamente iar Ștefan ne-a vorbit despre metode de semnalizare în caz de pericol, despre aparate și dispozitive de comunicare și semnalizare.

După toată partea instructivă din tabără, ne-am echipat și am plecat în traseu, nu înainte de a primi noțiunile de bază pentru orientarea cu busola și harta, dobândind cunoștințe care mai târziu aveau să ne fie puse la încercare.Prima oprire din traseu a fost cu scopul de a ne cățăra, și vă spun drept că asta am așteptat cel mai mult din toată tabăra. Rău îmi părea că nu am aflat decât destul de târziu că ne vom cățăra în tabără, așa că nu-mi adusesem de acasă espadrilele, dar bine măcar că am avut inspirația să iau hamul :DCe pot să vă spun: n-a fost ceva extraordinar de complicat.. nu era un versant prea greu de abordat. Eu m-am echipat și m-am suit să fac ancora, apoi am rămas jos să filez. Și cam asta am făcut până au reușit aproape toți să urce.. adică toți cei care au dorit să o facă, bineînțeles.În timpul acesta, la sol, Horia explica tot felul de noduri și tehnici, metode de a improviza un ham atunci când îți lipsește și metode de a căra o persoană accidentată folosind bucle.

După ce am legat coarda, am verificat ancora făcând rapel până jos… De fapt nu era musai, dar e una din plăcerile mele :P. Apoi, fiind deja echipat, am rămas la sol, să filez.

Fiind acolo, element important în cățărare am început să-mi intru prea mult în rol… era acea frenezie care pentru moment mă orbise. Începusem să mă comport ca la studenți, când se cațără ei pe cămin, adică urcă unul, dezlegi, legi următorul și-l lași să urce. Astfel, după ce coborâse Sorin, văzând că se chinuie să scoată caraba din bucla hamului, m-am grăbit să-l ajut pentru a asigura următorul cățărător. În graba asta a mea i-am prins degetul în balamaua de la carabă și atunci Sorin mi-a zis vreo două… Nu aș putea să-l citez dar a fost ceva de genul: „nu-i mare scofală și aș putea să o fac și eu dacă mă lași să învăț” La acele cuvinte, auzindu-i tonul și văzându-i expresia feței parcă mi-am dat reset! Nu știam ce să mai spun și cum să fac să-mi cer iertare. Mi-am dat seama cât de orbit am fost, că acolo nu e numai vorba de urcat și coborât ci că absolut orice etapă e importantă pentru că ei erau acolo încercând să învețe, nu să se cațere de amuzament. Apoi am încercat să fiu mai cumpătat.

La un moment dat am cedat locul de la asigurare pentru a mă cățăra și eu. Nu pot zice că a fost mare scofală; a fost foarte fain și eram dornic de  mai mult, dar din păcate nu aveam cu ce, cu cine și nici când 😀

După ce ne-am săturat toți de cățărat, ne-am strâns echipamentele și am continuat tura pentru a completa programul de instruire pregătit de organizatorii noștri. De fapt nu toți, pentru că doi din organizatori, Horia și Ștefan s-au întors la tabără, noi continuând traseul cu Edi… eram sub tutela sa acum 😀

Așa cum v-am spus, cunoștințele dobândite în orientarea pe hartă cu busola aveau să ne fie puse la încercare, și asta chiar acum ajunși pe vârf. Am făcut deci această pauză educativ-evaluativă, am măsurat azimutul pentru două vârfuri din câmpul vizual (notând pe hârtie măsurile), am făcut câteva fotografii, am privit înapoi spre zona unde aveam tabăra și spre locul unde parcasem mașinile, apoi am continuat tura, fiindcă vântul nu ne era deloc prieten.

Mai târziu, ajunși la izvor, am combinat pauza de hidratare cu o nouă pauză educațională, pauză în care Edi ne-a vorbit despre echipamentul montan, despre bocanci, despre straturile de îmbrăcăminte și trusa de prim ajutor. Eu acum încerc să nu divulg tot ce am aflat în această tabără, ci doar să vă stârnesc pofta, pentru ca data viitoare să nu mai ratați ocazia de a participa într-o astfel de tură.

Drept vă spun că pauza aia de hidratare a prins foarte bine, fiindcă resursele mele de apă erau pe terminate. Am umplut acum toate sticlele, să ducem și la tabără cât mai multă apă, pentru pregătirea cinei.

După asemenea zi încărcată de activități și plină de educație, am ajuns, iată în tabără și am început pregătirea cinei. Primisem instrucțiuni de la Horia, la despărțire, să ne întoarcem din traseu cu lemne de foc, așa că am adus cu mine un braț de lemne pe care l-am cărat vreo câțiva kilometri… de frică să nu mai găsesc lemne mai târziu. Bineînțeles că ce am adunat pe traseu n-a fost nici pe departe suficient, așa că primul lucru pe care l-am făcut când ne-am reunit în tabără a fost să căutăm mai multe lemne. Apoi a început adevărata nebunie.. aproape toată lumea tăia, curăța, spăla, toca sau făcea ceva pentru mâncărurile ce aveau să fie gătite.

Eu am fost mai degrabă responsabil cu focul decât bucătar, dar mă mai băgam și la ceaun din când în când să mânuiesc spumiera :P.Dacă urmăriți lumina în imaginea de mai jos puteți vedea unde era agitația mai mare, adică la „masa de lucru” și la tăiat lemnele:

După o masă copioasă, pe care eu nu am servit-o deoarece nu era un meniu pe care să-l tolerez (eu sunt puțin mai mofturos la mâncare), ne-am liniștit puțin, și apoi am aflat surpriza pe care ne-a pregătit-o Ștefan: extemporal practic, sau mai bine spus adevăratul test al cunoștințelor de orientare cu busola: căutare de indicii pe timp de noapte folosind busola și o listă cu instrucțiuni. Bineînțeles, am făcut cursa pe echipe, iar noi,  echipa albă , am plecat ultimii (se pleca la diferență de timp pentru că erau aceleași check-point-uri) dar am terminat pe locul doi, deoarece  echipa roșie  s-a pierdut pe undeva pe traseu și a găsit cu greu indiciile. Cei din  echipa galbenă  au fost mai rapizi.. au fugit de-a binelea și au reușit să adune toate cele trei „stegulețe”  înaintea noastră. Eh, data viitoare vom schimba foaia 😛

După ce s-a încheiat și tura asta nebunească prin noapte, după ce am mers cu Ștefan să recuperăm ultimul „steguleț”, pe care  echipa roșie  l-a sărit, am constat că destul de mulți deja plecaseră la somn. Dintre cei care mai eram treji a apărut propunerea de a merge într-o tură nocturnă până pe Moroianu. Am pornit deci la drum, patru băieți fără somn: subsemnatul, Ciprian, George și Ștefan. Nici nu ne depărtasem prea mult de tabără că am și avut primele emoții puternice când l-am văzut pe George cum dispare din fața ochilor, alunecând de pe cărare. Nu mai știu exact cum l-am prins de picior.. dar oricum, cred că se oprise din cădere fără prea mult ajutor din partea mea. L-am ajutat să se ridice și l-am întrebat dacă totul e ok, fiindcă văzusem o piatră destul de ascuțită acolo unde căzuse. El a spus că totul e bine și am continuat să urcăm.

Fiindcă eram încă îngrijorat mergeam exact în spatele lui, parcă pregătit pentru o eventuală repetare a evenimentului. Așa am observat că de sub fes i se prelingea sânge, deci i-am strigat și pe cei din față să ne oprim. Se pare că piatra pe care o văzusem chiar îi provocase oarece daune. Am încercat să opresc tura, am propus să ne întoarcem, dar George a spus că nu-i mare scofală, și că nu ne părăsim tura doar pentru atâta lucru. Bineînțeles, dacă el era atât de hotărât, cum aveam eu să-l înduplec? Și nici să-l las singur să facă tura nu se putea, așa că am continuat toți, dar m-am dus la Ștefan și i-am spus să-mi găsească pe GPS cel mai scurt drum înapoi. Pentru mine toată distracția turei s-a dus. Problema a fost că ceea ce ar fi trebuit să fie o tură scurtă, urmând GPS-ul mai mult decât instinctul, s-a transformat într-o tură care nu se mai termina, așa încât am ajuns și în Cheile Chidiului… sau pe aproape.

De făcut fotografii nici nu mai era vorba.. am avut alte griji tot drumul. Abia când am ieșit din pădure, când eram la poalele munților am oprit să trag câteva cadre. Din păcate era mult prea întuneric pentru a putea focaliza, am încercat să luminez cu lanterna dar eram prea departe și pentru că expunerea îndelungată însemna că ceilalți, în drum spre tabără, avansau destul de mult cu fiecare cadru tras, nu am reușit să fac nici o fotografie memorabilă. Cea de mai jos e la o expunere de 30 secunde, dar fiindcă nu am focalizat corect.. e un rebut!

Deși luna a fost, ca și în prima noapte, o sursă bună de lumină, deși ne puteam deplasa fără lanterne, nu era destulă lumină ca să pot focaliza manual, iar pe auto nici vorbă să pot face ceva. După ce am făcut fotografia, am avut mult de recuperat până să ajung grupul din urmă. Era important să-i ajung din urmă fiindcă știam că în scurt timp aveam să trecem pe lângă o stână și nu voiam să fiu singur când mă voi întâlni cu dulăii 😀 Plus că era posibil ca aceștia să fie deja alarmați de trecerea grupului, apoi când veneam eu le-ar fi fost mai ușor să atace.Știam că urmează o stână care are câini pentru că la un moment dat am ajuns pe teren cunoscut, și mi-am dat seama că mai fusesem pe aici în martie. Și ca să vă faceți o mică idee, vă dau și o hartă, pe care am suprapus track-ul înregistrat de Ștefan. Din păcate nu am putut separa pe zile, așa că toate traseele sunt suprapuse: bucla roșie de sus e ocolul făcut de băieți în prima seară, unde e mult roșu (la mijloc) e traseul de orientare, iar cu albastru e traseul făcut de noi în a doua noapte:

Duminică dimineață, după micul dejun, sau în timpul micului dejun (fiecare cum a apucat), ne-am adunat din nou în jurul vetrei, am discutat puțin până ne-am dezmeticit cu toții, apoi a urmat evaluarea 😀

Care evaluare? Păi un test oral, cu întrebări și răspunsuri, bineînțeles tot pe echipe, din informațiile și cunoștințele dobândite în ziua anterioară. Uite că am uitat să vă spun că ăsta a fost un concurs, de fapt. Un concurs la care primești premii funcție de activitatea desfășurată. Cum sunt cercetașii americani care primesc tot felul de insigne în funcție de ceea ce fac 🙂 (aș fi spus doar „cercetași”, dar nu știu dacă ai noștri fac la fel, eu vorbesc doar din ce am văzut la televizor când eram puști, în desene animate sau filme. Știu că tare-mi doream să fiu și eu ca ei…. da la noi nici vorbă de așa ceva. Nu știu cum a fost la voi, dar la mine în oraș sigur nu era).

Așadar, toate răspunsurile și toată activitatea s-a punctat. Deci vedeți acum, dragii mei cârcotași, ce a fost această tabără? Pentru că atunci când am anunțat despre tabără și am spus că vom avea două mese la comun, au sărit multe guri rele să spună „Ce fel de supraviețuire e asta cu grătare și fripturi?” Dar na,  vorba aia: „haters gonna hate”, nu? Nu, nu a fost un competiție de supraviețuire extremă. Nu am fost abandonați în sălbăticie pentru a vedea cine supraviețuiește și cum o face. Nu! A fost o tabără, un joc educativ, care să ne aducă noi cunoștințe și care apoi să ni le testeze, într-un cadru amical și deosebit de plăcut, cu oameni grozavi alături de care e mereu o plăcere să călătorești.

Dar, cum eu mereu sunt critic nici acestă tură nu scapă de mine. Trebuie să spun că putea fi și mai dur de atât acest concurs și mă refer la teste. De asemenea traseul de orientare nocturnă putea fi mai complicat, mai încurcat și indiciile mai greu de găsit, puteam fi testați în legătură cu toate noile cunoștințe dobândite, atât teoretic cât mai ales practic și notați funcție de performanță, dar asta ar fi însemnat să lungim tura mai mult.

De asemenea, la organizare mai e puțin de lucru, dar astea sunt remarci pe care le voi face pe privat, la momentul organizării unei noi ture. Voi trebuie să știți că le-am observat, le-am reținut, și am să le spun cui trebuie atunci când trebuie, așadar tura viitoare va fi mult mai faină, nu aveți de ce să spuneți „pas”.

A fost prima tabără de supraviețuire organizată de Mecanturist și eu spun că a fost foarte faină și a ieșit foarte bine. Încă aștept verdictul juriului, să vedem cine ce a câștigat.. ce echipă a luat premiul întâi.

După ce am finalizat testul, ne-am strâns bagajele, am făcut poza de grup și am plecat spre case, fericiți, obosiți.. și bineînțeles dornici de o baie caldă. Deși, să fiu sincer, nu m-aș fi supărat ca tabăra să fi durat o săptămână. Ba chiar, poate data viitoare va fi mai lungă și cu mai multe teste și lucruri de învățat și exemplificat.

Mulțumesc Mecanturist, mulțumesc dragii mei prieteni!

***