Camino de Santiago: Zilele 20-21-22

Ziua 20: Villar de Mazarife – Astorga (264 km)

Partea 1: Drumul
Astăzi a fost din nou o etapă lungă (cam 30 km) pe care am parcurs-o cam în 6,5 ore. Variantele de drum erau pe lângă șosea sau pe dealuri; am ales varianta pe dealuri, care era un pic mai lungă, dar, speram eu răsplătită cu niște umbră sau peisaje. N-am avut parte de nici unele. Pădurea era formată din stejari mici care nu ar fi oferit umbră nici chiar dacă drumul ar fi trecut foarte aproape de ei. Deși peste tot (și în păduri și prin lanuri) văd foarte, foarte multe tăblițe cu „Fond de vânătoare privat”, nu am văzut până acum picior de animal sălbatic.
Pe pelerini îi întâlnești pe drum cam în 3 locuri:
1. Fie în apropierea plecării (sunt cei care au plecat puțin înaintea ta, și pe ăștia de regulă îi depășesc – altfel nu i-aș întâlni)
2. În primul sat, la cafea sau micul dejun
3. În apropierea sosirii, și despre ăștia te întrebi cât de dimineață sau de unde au plecat.
În rest, pe drum efectiv întâlnești puțină lume. Cu toate acestea, toate albergue la care am stat se umplu aproape complet, lumea venind de la 12-13 (oră la care cam ajung și eu) și până pe la ora 18 (ăștia sunt cei care fie merg mult, fie merg încet)

Partea 2 : Seara
Albergue municipal din Astorga (alt 900 m) , Siervas de Maria, e unul mare (162 locuri) și, așa cum spuneam, pare aproape plin. Am nimerit într-o cameră cu 4 paturi, un pat de sus de data asta, cu avantajele și dezavantajele sale (trebuie să te urci, dar ai loc la să stai în fund). Albergue are de toate, inclusiv frigider și GHEAȚĂ pentru picior.

Ziua 21: Astorga – Rabanal del Camino – Foncebadon (235 km)

Partea 0: Ziua de ieri
Știam că în Astorga e o clădire proiectată de Gaudi și, pentru că nu vroiam să trec în grabă pe lângă ea a doua zi, m-am gândit să o văd azi.
Știam cam pe unde e, așa că m-am plimbat la întâmplare pe străduțele orașului îndreptându-mă pe ocolite către ea.
La un moment dat, după un colț de stradă, am avut impresia că am nimerit într-o poveste, și mă așteptam ca dintr-o clipă în alta să apară niște cavaleri pe cai. Ajunsesem în piața Catedralei, dominată pe de-o parte de catedrală (construită în sec 15 într-un amestec de stiluri Romanesc şi Gotic), și pe de altă parte de Palatul Episcopal proiectat de Gaudi (în stil neo-Gotic). Atmosfera pieței la sfârșitul zilei, cu bănci, măsuțe şi flori, completată de masivitatea dar şi eleganța celor două clădiri inspirau o profundă senzație de liniște. Am admirat puțin locurile încercând să-mi umplu cât mai mult sufletul de spiritul lor.
M-am întors la Albergue, unde, și la ora aceea (21:30) mai veneau pelerini; l-am întrebat pe hospitalero care mi-a spus că erau peste 110 pelerini cazați.

Partea 1: Drumul
Am plecat la 6:30 mergând încet pe străduțele orașului adormit. Mi-am luat rămas bun de la cele două clădiri și mi-am continuat drumul. Peisajul a început să se schimbe; în locul câmpiilor cu lanuri de grâu au apărut acum dealuri acoperite cu vegetație rară şi joasă. Drumul urcă ușor până la Rabanal del Camino (alt 1160, unde am ajuns pe la 10:30, respectând media de 5 km/ora), şi apoi până la Foncebadon (alt 1420 m).
Foncebadon e un sat părăsit, cu case din piatră dintre care multe sunt în ruină, cu o proastă reputație printre pelerini datorită câinilor agresivi din el. Cred însă că e doar un mit pentru că nu am văzut nici unul.
Albergue  la care am tras (în urma recomandărilor de pe forum) se numește Monte Irago și e unul cu tendințe flower power, care nu e exact lucrul cel mai dorit de mine la momentul de față, dar nu prea am de ales. Nu are nici internet, așa că postarea o să apară probabil mâine.

Partea 2: Seara
Masa de seară am luat-o în comun și a constat din aperitive, paella, salată, desert, apă şi vin.
La masă am stat și cu 2 olandeze în vârstă, care plecaseră de acasă de vreo două luni, din sudul Belgiei şi făcuseră până acum vreo 2000 km !

Partea 3: Diverse
Tot uitându-mă la velo-pelerini, mi-am dat seama în sfârșit de avantajul acestora: dacă mergând pe jos consumi energie și la urcat și la coborât (uneori coborârea fiind mai „energofagă” decât urcatul), pe bicicletă poți transforma energia potențială în energie cinetică fără nici un efort.
Bicicliștii pot parcurge Camino fie pe șoselele care leagă localitățile, fie chiar pe potecile pentru pelerini (mai denivelate), pentru că ambele se întâlnesc în cele din urmă în localități.

Astăzi se împlinesc 3 săptămâni de drum, și e și echinocțiul de vară.

Ziua 22: Foncebadon – Molinaseca – Ponferrada (207 km)

Partea 1: Drumul
Ce o să țin minte de la acest albergue sunt muștele. Dimineața m-am încălțat ca de obicei cu sandalele dar când am ieșit afară și m-am uitat la cer (eram la înălțime, așa că se vedea de jur împrejur) mi s-a părut că sunt nori. În plus, la masa din seara trecută , una din olandeze se uitase pe vreme și văzuse pentru a doua zi furtună. Mi-am zis că, decât ud și plin de noroi, mai bine ros puțin; așa că, în fața hanului, mi-am dat jos sandalele şi mi-am pus ghetele.
A fost o zi cu munte, drumul șerpuind la cca 1500 m câteva ore, și până la urmă vremea s-a îndreptat. Alegerea ghetelor a fost inspirată, pentru că drumul a fost cu pietre și în coborâre, iar sandalele ar fi făcut față cu greu; în plus nici nu m-au ros.
Obiectivul zilei a fost Cruz de ferro, o cruce de fier unde fiecare pelerin lasă o piatră adusă special de acasă, reprezentând greutățile vieții. Piatra mea, semnată și cu o bucățică de panglică tricoloră o luasem de la malul Mării Negre.
Drumul a trecut prin sate pustii, cu case părăsite, unul dintre ele având chiar un singur locuitor, hospitalero de la albergue.
În cele din urmă a început coborârea, care nu a fost nici pe departe așa de abruptă cum era descrisă în carte.
Între Molinaseca și Ponferrada drumul descris în carte făcea din nou niște ocoluri pe care le-am evitat cu GPS-ul. Am ajuns după 26 km la albergue unde mai erau deja vreo 10 rucsaci puși la coadă.

Partea 2: Seara
Deși am ajuns printre primii, și la început mă gândeam ce cameră (cu 4 paturi !) să aleg (spre stradă/dos sau la umbră/soare) am fost dus la subsol, într-un dormitor cu 36 de paturi, care are pe tavan țevile de scurgere de la instalația sanitară de la parter, țevi prin care periodic și intempestiv curge apă !
Puțin înaintea mea la coadă erau 2 unguroaice cu care mă întâlnisem prima dată la Logrono (unde găsiseră acel gulaș memorabil), și pe care le mai văzusem din când în când mergând agale pe drum. Știind de ce sunt în stare, m-am „oferit” să mâncăm împreună; au gătit niște orez cu mazăre și o tocăniță de legume foarte gustoase.
Ne-am odihnit (în zgomot de ape curgătoare) până pe la 5 și am ieșit în oraș. Pe lângă piețe şi biserică, orașul se mândrește și cu un castel al templierilor, care, fiind duminică după-amiază, era închis.
Astăzi a fost și o sărbătoare religioasă, Corpus Christi, când are loc (în jurul prânzului) o procesiune (pe care n-am prins-o).
Pe când ne plimbam prin oraș, a început o ploaie destul de puternică care a ținut vreo 20 de minute şi care mi-a udat o parte (neesențială) din lucrurile pe care le aveam la uscat.
Am întrebat hospitalero și suntem 152 de pelerini.