O noapte in Muntii Vrancei

„Sufletul zboară câteodată sus de nu-l mai vezi, cu penele lui albăstrui, în azur. Şi când se întoarce, miroase a alb şi a stele…”

Tudor Arghezi

M-a intrebat multa lume de ce Lepsa, de ce Vrancea…..exista locuri mult mai frumoase , de ce l-am ales tocmai pe acesta???

Ca sa intelegeti acest lucru, ar trebui sa cititi randurile de mai jos, asa  veti cunoaste un moment din viata mea si a fetelor mele, dar mai ales a Mariei, care pot spune ca ne-a marcat(in sensul bun:)) si ne-a facut sa indragim acest loc.

 

Totul a inceput cu un concurs la Focsani…..era in iulie 2009.

Vara,soare, tinerete…si multa veselie.   ,,Trei premii I si Marele Premiu” –  Trupa CASSANDRA din Tulcea

Drept rasplata pentru munca depusa si premiile castigate, copiii trebuiau sa petreaca cateva zile in Tabara Galaciuc, dar…

dupa cateva ghinioane am ,,aterizat”  la LEPSA  la Pensiunea LAURA.

Un grup zgomotos de copii veniti tocmai din orasul de la portile Deltei – TULCEA

Dupa cateva zile de nebunii, unii dintre ei au plecat, dar a ramas grupul ,,vesel’’ si de acum incepe AVENTURA!!!

Treziti  cu chiu cu vai pe la vreo 12, am hotarat sa mergem sa vizitam REZERVATIA NATURALA CHEILE TISITEI

Am reusit sa parcurgem ceva distanta,

dar pe drum ne-a prins o ploaie marunta de vara care ne-a facut sa ne intoarcem,

cu gandul insa,ca a doua zi vom porni devreme si o vom parcurge pe toata.

                                            .

A doua zi, pregatiti cu mancare, apa, haine…am pornit la drum :Adriana, Cata O, Cata P, Mada, Diana, Raluca, Gabi,Iulia si Maria.

Dar  ca sa castigam timp am incercat o alta cale de a intra in rezervatie

Bineinteles ca au reusit toti sa sara, mai putin eu, asa ca a trebuit sa caut o alta cale pe unde sa pot sari si eu.

Ajunsi acolo am facut intai o pauza de mic dejun

Si apoi am pornit sa exploram necunoscutul.

Am mers pe carari inguste de munte,

am trecut podete facute de mana omului,

  

am admirat peisajul minunat

si iata-ne ajunsi la prima arcada.

Ne-am odihnit, am terminat apa de baut si am pornit parca cu forte proaspete mai departe. Pe drum ne-am

intalnit si cu alti turisti,si mai priceputi ca noi, care ne-au dus in eroare spunandu-ne ca acest traseu ajunge

la Tulnici. Si ce credeti ?

Ne gandeam noi, ce-ar fi sa parcurgem tot traseul si sa ajungem la Tulnici si de acolo sa ne intoarcem cu vreo masina !

Intre timp am mai baut niste apa de izvor adusa de curajosii nostri baieti,

am   trecut  fara sa ne udam, multe ape curgatoare,(de fapt era doar Tisita)

am admirat alunele din copaci

fluturii colorati,

am mai pozat una, alta…

am mai intalnit o arcada,

si in sfarsit am ajuns la mult laudatul TUNEL

Era frig, umed si foarte intuneric.Am facut multe poze aici in tunnel pentru ca era singura modalitate de a face lumina. Si am reusit !

A urmat apoi o zona mai grea unde nu am reusit sa mai facem poze si  am avut de urcat un deal foarte abrupt care ne-a obosit cu adevarat. Dar ceea ce am vazut sus a meritat… la Gatul Caprei

N-a lipsit bineinteles poza de grup( cu miscari indragite din dansul lor).

AICI , drumurile noastre se despart ! Mai in gluma mai in serios, unii dintre noi hotarasc sa se intoarca(am uitat sa spun ca era ora 16-17 parca),

iar altii vor sa continuie traseul cu gandul sa ajunga la Tulnici. Asa ca,EU , Mada, Iulia si Maria o pornim usor la vale

 

 

in timp ce ceilalti(dupa ce noi am refuzat sa caram cu noi rucsacul cu mancare si altele) au pornit inapoi in rezervatie.

Am coborat usor si am descoperit jos un peisaj minunat care parca ne-a fermecat indemnandu-ne parca sa mergem tot mai mult.

Am admirat peisajul, am mancat fragi

  

si deodata in departare vad un cal alb, iar mai in spatele lui ceva ce parea o cabana. Ne-am gandit ca ne apropiem de civilizatie,dar descoperim ca nu e nimeni prin prejma asa ca urmarim marcajele si continuam sa mergem.

Undeva in dreptul ,,cabanei ‘’ drumul o ia spre stanga si urca, urca un traseu foarte greu si obositor.Cerul se intuneca si noi tot urcam. In cele din urma hotaram sa ne intoarcem.

Coboram si mergem de data asta pana la ,,cabana’’ care de fapt era Stana lui Soare,(dar pe atunci nu stiam) unde fetele nu au vrut sa ramanem peste noapte, dar de unde ne-am aprovizionat cu o punga si niste folie pe post de aparatoare de ploie.

Mai in fuga, mai usor reusim sa ajungem la dealul pe care l-am coborat cand ne-am despartit de ceilalti (Gatul Caprei).

Aici cred ca realizam ce ne asteapta cu adevarat si dupa o mica pauza incepem sa urcam.Mi s-a parut cea mai grea

urcare de pana atunci.Cu cat inaintam in padure totul se intuneca si facea sa nu reusim decat foarte greu sa mai gasim

marcajele.Ajungem sus si incepem sa coboram, dar era din ce in ce mai greu asa ca ne proptim intre trei copaci si

hotaram sa ramanem acolo peste noapte cu speranta ca vor veni sa ne caute sigur.

Am ramas acolo pentru ca era intuneric, nu mai vedeam marcajele si ne-am fi ratacit daca continuam,iar daca ne cautau pe traseul facut si de ceilalti nu ne-ar fi gasit.

Spre ghinionul sau norocul nostru a inceput si ploaia care ne-a facut leoarca. Tremurand de frig zdravan si ude pana la piele am rezistat(numai noi stim cum) pana pe la vreo 4 dimineata cand am hotarat sa plecam. Am coborat pe fund, nu a mai contat daca era de trecut prin apa sau noroi.Ne-am acoperit cu fruzele acelea mari de brusture si am mers asa pana am ajuns la cabana padurarilor.Am avut noroc ca acolo erau padurarii care nu stiau nimic de noi, dar care ne-au dat haine de schimb, ne-au hranit si ne-au linistit spunand ca vor merge in sat sa anunte ca suntem bine. Fetele,epuizate, s-au culcat, iar eu m-am asezat langa soba calda care parca ne astepta.Dupa ceva timp unul dnitre padurari vine de afara si ne anunta ca nu mai putem sta in cabana pentru ca de sus vine apa mare si nu vom mai putea trece acele podete de lemn pe care le-am intalnit la venire.

Trezesc fetele si infasurate in saci si imbracate cu haine barbatesti pornim iar marea aventura, dar acum suntem insotite de persoane care stiu toate secretele rezervatiei. Aproape de poarta rezervatiei surpriza, baietii nostri infasurati la piciore cu pungi si imbracati pentru ploaie au pornit in cautarea noastra, urmati mai din spate de niste jandarmi montani.

Bucuria revederii a fost mare, dar nelinistea din suflet exista inca. La poarta rezervatiei eram asteptati de o gramada de oameni care au rasuflat usurati cand ne-au vazut tefere. Multumind celor ce credeam ca s-au implicat in cautarea noastra,am povestit ce s-a intamplat si am aflat cu o foarte mare surprindere ca nu s-a pornit dupa noi in cautare pentru ca….ploua!!! Desi s-a explicat foarte clar ce s-a intamplat, cand am ajuns la pensiune si am urmarit la tv, stirea despre noi,fiecare televiziune a spus altfel de cum am spus noi.  A fost o experienta grea, in care eu am gresit foarte mult, am luat decizii gresite si n-ar fi trebuit sa ma las induplecata de rugamintile copiilor, dar dupa toate astea, cum sa nu iubesti acest loc, care se pare ca mi-a oferit o a doua sansa, cum sa nu-ti doresti sa-l revezi mereu, sa-l cunosti mai bine si cum sa nu-ti ramana o bucatica din suflet aici…???

M-am intors in acele locuri dupa o luna, cu aproape toti copiii, am parcurs doar o parte din traseu, apoi am revenit cu ei si in iarna cand am petrecut acolo Craciunul si iar anul urmator, dar doar cu Maria…..si am promis ca voi reveni in fiecare an. Pana acum m-am tinut de promisiune…

Azi,12 iulie 2014, cand scriu aceste randuri, se implinesc exact 5 ani de la aceasta intamplare. Copiii au crescut, azi sunt studenti sau chiar au terminat facultatea, unii dintre ei chiar se casatoresc, dar tot ce s-a intamplat atunci i-a unit,au legat prietenii care dureaza si azi si cred ca vor dura o viata. Gabi, fata cea mare, nu a vrut sa ramana cu mine si cu Maria  (si bine a facut)si s-a intors cu ceilalti in rezervatie, dar ea a fost cea care a trait cel mai intens acest incident…sa ai si mama si surioara undeva pe munte, noaptea, nu-i prea usor. Maria, cea mai mica, avea pe atunci doar 7 ani, ne pregateam de clasa I si stiu sigur ca in multe din povestirile ei cu prietenii a amintit de aceasta intamplare. A fost o curajoasa!!!

 

Noi nu vom uita cu siguranta aventura  de o noapte in Muntii Vrancei si ne dorim  foarte mult sa refacem  traseul, poate macar pana la stana, dar pregatite cu tot ce e necesar intr-o calatorie prin MUNTI.

 

P.S. : Stiti ca datorita acestui loc, l-am cunoscut pe Nea Marin Balta si datorita lui v-am cunoscut pe voi, Mecanturistii???

 

,,Ești cu adevărat doar acolo unde ți-e sufletul, nu unde ți-e trupul”         (Irina Binder)

Adriana N.