Munţii Măcin mereu surprinzători – în jurul satului Balabancea pe culmile Crapcea, Echiştea şi Dăniţă

În structura geologică a României, Dobrogea este fata bătrână a ţării… Centrul său, între faliile Peceneaga-Camena, la nord, şi Capidava-Ovidiu, la sud, este Podişul Casimcei – ţinut caledonian, cu şisturi verzi – cele mai vechi roci ce aflorează în spaţiul carpato-danubiano-pontic, acoperite sporadic în partea sudică de calcare recifale jurasice în care apele au modelat spectaculoasele chei ale Dobrogei şi Visternei. Nordul pământului dintre Dunăre şi Mare, între faliile Galaţi-Sfântu Gheorghe, la nord, şi Peceneaga-Camena, la sud, constituie orogenul nord-dobrogean, la rândul său extrem de divers ca vârstă, geneză şi alcătuire petrografică.

În vest, între Dunăre şi falia Luncaviţa-Consul, este unitatea hercinică a Munţilor Măcin, formată în Paleozoicul superior. Aceasta este alcătuită din granite, şisturi cristaline şi roci sedimentare carbonifere ale formaţiunii de Carapelit: conglomerate, gresii, şisturi argiloase violacee sau verzui-violacee, dispuse uneori în strate groase, aşa cum apar ele în Cheile Chediu, vârfurile Moroianu şi Ioaneşu, alteori în strate subţiri redresate la verticală, aşa cum le putem vedea la Pietrele Mariei, la sud-est de comuna Greci. În această accepţiune tectonică, cu delimitarea dată de falii, Culmile Boclugea şi Coşlugea, situate est de valea Taiţei (pe stânga sensului de curgere a râului) aparţin Munţilor Măcin, fiind similare ca petrografie Culmii Priopcea (roci metamorfice).

În mijlocul Dobrogei de nord, între faliile Luncaviţa-Consul, la vest, şi Poşta-Nalbant, la est, este unitatea triasică a Dealurilor Niculiţel. În acest spaţiu a funcţionat în triasic o zonă de rift (o ruptură profundă în scoarţa terestră) pe care magmele, când bazice, când acide, au ieşit la suprafaţă şi s-au consolidat treptat. Aşa se explică alcătuirea petrografică din bazalte (roci cu compoziţie chimică bazică) care alcătuiesc cea mai mare parte a Platoului Niculiţel, în alternanţă cu riolite (roci cu compoziţie chimică acidă) dispuse mai ales în vest, către falia Luncaviţa-Consul şi în Dealul Consul. Rocilor magmatice li se adaugă o formaţiune sedimentară carbonatică (calcare, gresii calcaroase), ce alternează cu bazaltele în Culmea Sarica ori cu riolitele în Dealul Consul.

Înspre est, înte falia Poşta-Nalbant şi Delta Dunării, este unitatea jurasică a Dealurilor Tulcei. Deşi zona a început să evolueze ca unitate distinctă în Triasic, finalizarea evoluţiei sale s-a produs la sfârşitul Jurasicului. Regiunea era acoperită de apele unei mări puţin adânci, favorabile formării depozitelor carbonatice. De aceea, aici aflorează pe suprafeţe largi calcare de diferite culori şi tipuri, bogat fosilifere (mai ales cu fosile de amoniţi şi bivalve), în alternanţă cu gresii, marne şi argile.

Înspre sud, între aceste trei unităţi şi Falia Peceneaga-Camena, se dispune unitatea cretacică a Podişului Babadag, constituită mai ales din calcare, uneori în alternanţă cu silexuri, gresii şi conglomerate. Calcarele mulează în multe situaţii contactul dintre Podişul Babadag şi unităţile limitrofe nordice şi sudice (respectiv Podişul Casimcei).

În plus, în lungul principalelor râuri dobrogene – Taiţa şi Teliţa –  se conturează un culoar depresionar ce începe de la Cerna, prin Mircea Vodă, Horia, Nicolae Bălcescu, până la coada Lacului Babadag (pe Taiţa), respectiv Poşta-Nalbant-Mihail Kogălniceanu (pe Teliţa), în care se ridică insular (Dealul) Deniz-Tepe.

Prin urmare, nu este de mirare ca fata bătrână… are o mulţime de feţe, care necesită timp şi răbdare pentru a le descoperi şi aprofunda. Iar ea, fata bătrână…, îşi ascunde secretele cum ştie mai bine.

Primul meu contact cu Dobrogea, altul decât clasicul drum spre litoral cu trenul de la Cernavodă la Constanţa, a fost în studenţie, îmi amintesc aievea, de practica studenţească de primăvară din anul doi (în 1988), când un grup de 150 de studenţi am luat cu asalt oraşul Tulcea. De aici porneam zilnic, sub îndrumarea profesorilor noştri,  în descoperirea unei Dobroge până atunci necunoscute mie. Atunci am parcurs prima oară Culmea Pricopanului (de la Dealul Viţelari, cu cariera sa inconfundabilă albă de caolin, până la Suluk); tot atunci am ajuns la Iacobdeal la o carieră de granite alcaline cu ribekit (un mineral bogat în uraniu) în care tocmai se sistase exploatarea întrucât se ajunsese la pânza freatică (între timp apa s-a acumulat pe fundul carierei şi acum acolo este un fotogenic lac folosit de cunoscători pentru plajă şi scaldat); am hălăduit, alături de geologi, pe dealurile din jurul satului Iulia care prospectau pe acolo după minereuri de fier; am ajuns la Altân-Tepe (iar eu, profanul, nu vedeam aurul din numele dealului…); în zona Histriei am dat de şisturi verzi şi de interesanta cetate grecească… Am navigat cu un vapor pe apele Deltei, de la Tulcea până la Mila 23… M-au uimit atolii coraligeni din Cheile Dobrogei… Şi ne-am distrat la Costineşti, că doar eram studenţi, deşi era aprilie! A fost, să zicem, dragoste la prima vedere, între un student şi acea fată bătrână…

Dar cine ştia atunci, în 1988, că Dobrogea avea să devină un loc al eternelor reîntoarceri, în orice anotimp, la bujori, ghiocei sau nuferi, la cort sau fie doar o dusă şi o venită printre dealuri, munţi, cetăţi, mănăstiri, lacuri, necropole de sfinţi martiri, cimitire, pe jos ori cu caiacul, cu elevi, colegi de muncă ori prieteni, prin păduri, ori stepe, ori stâncării, broscuţe ţestoase, căprioare…, printe toponime cu rezonanţă stranie limbii române…  Şi mereu am constat, cu uimire, că Dobrogea are multe surprize şi că, de cele mai multe ori, mă ia prin surprindere.

Aşa a fost şi cazul unei drumeţii făcute cu prieteni dragi din clubul Mecanturist Galaţi la ceas târziu de octombrie, în ultima duminică a lunii, când tocmai se trecuse la ora de iarnă, sperând să ne bucurăm de coloritul de toamnă al pădurilor dobrogene.  15 persoane (subsemnata, Valentin Boldea, Cosmin Laurenţiu, Sorin şi Angela Suditu, Emilia şi Ion Ciocănel, Gigi Cepoiu, Viorel şi Gabi – prietenii lui Gigi, Gina Fakouri, Mika Tivilichi, Gabriela Bogdan, Tody Maxim şi Emil) ne-am adunat dis-de-dimineaţă la bac pentru a admira un frumos răsărit, o Dunăre în ceaţă, o faleză scăldându-se în raze aurii şi pentru a porni în descoperirea unui nou ţinut dobrogean: culmile sudice ale Munţilor Măcin.

Deşi iniţial s-a dorit parcurgerea unui traseu turistic marcat (între satele Cerna şi Balabancea), peste noapte el a suferit modificări esenţiale la recomandarea pertinentă a cunoscătorului Dobrogei – Andrei Raftopol, căruia îi mulţumesc pe această cale pentru sfatul şi harta oferite cu generozitate. Aşa că, cu planurile schimbate, ne-am întâlnit la Balabancea cu tulceanul Daniel Vasilciu şi 16 prieteni am purces pe la 9 fără 20 de minute la a parcurge o potcoavă în jurul Văii Tutunăria, umărind culmile care o delimitează: Crapcea, Echiştea şi Dăniţă.

Punct de plecare: biserica din Balabancea. Condiţii meteorologice iniţiale: ceaţă, vânt destul de aspru, cam frig. Avea oare să fie o tură reuşită? Eram sceptică. Drumul asfaltat de pe lângă biserică ne-a scos la vest de sat într-o şa (între dealurile Suligata la sud şi Crapcea la nord) lângă o linie electrică de înaltă tensiune.

De aici am început, prin ceaţă, ascensiunea către Vârful Crapcea, urmând matematic traseul de creastă: stâncării de mici dimensiuni redresate la verticală, ceva pomişori (cât ne-a lăsat ceaţa să vedem), un teren agricol la stânga (amenajat pe Valea Tutunăria), vârful Crapcea II (319 m), o şa ocolită prin dreapta şi iată-ne ajunşi pe Vârful Crapcea I (343 m – altitudinea maximă a zilei), cu ceva stâncării şi un pâlc de pădure. Vizibilitatea redusă şi golul alpin te puteau face să crezi că erai undeva în munţi înalţi, la peste 2000 m.

Pe Vârful Crapcea, că doar ajunsesem în cel mai înalt punct al traseului, am făcut o poză de grup.

Pe acest vârf identificăm marcajul bandă roşie al traseului Cerna-Balabancea venit de undeva din dreapta (dinspre Balabancea, est) de pe un versant destul de înclinat. Încet-încet se instalează alte condiţii meteo: începe să ne zâmbească soarele, iar vântul, la adăpostul pădurii de silvostepă, se mai domoleşte. Cerul se deschide treptat în timp ce urmărim poteca marcată şi ne lasă să identificăm vârfurile Crapcea I şi II (rămase în urmă), culmea ce urma s-o parcurgem până pe Echiştea, două văi paralele ce delimitează o culme mai scundă şi despre care harta de la Andrei Raftopol ne spune că este Culmea lui Dăniţă.

Mergem alene, facem multe poze, ne bucurăm de prietenii de lângă noi, de soare, de peisaje, de “apa hercinică” ivită brusc de prin rucsaci, iar specialiştii bio (Nelson şi Emilia) culeg ciuperci – piciorul căprioarei – din care aflăm că se fac şniţele foarte gustoase.

La umbra unui pâlc de pădure facem un popas consistent pentru masă. Apoi iar mişcare agale – mult plat şi puţin urcuş – marcaje sunt, dar potecă ba, iar popasuri, peisaje, vegetaţie de silvostepă (pajişti cu ierburi şi petice de pădure destul de rară).

Părăsim marcajul turistic, care rămâne în drepta şi prindem un drumeag forestier înierbat care ne scoate pe Vârful Echiştea (335 m). Ce peisaje frumoase se deschid de aici! Împreună cu Gigi Cepoiu începem o scurtă lecţie de geografie – spre nord-vest reperăm culmile cu eoliene de la Cerna, Iacobdeal, Culmea Priopcea-Chervant, iar spre est puzderie de culmi şi vârfuri până hăt-departe, având în prim-plan Lacul Horia şi Culmea Suligata: Consul, Dealurile Carpaţi, Culmile Boclugea şi Coşlugea, Culmea Niculiţel, ba chiar şi Deniz-Tepe şi dealul cu cetatea de la Enisala. Am stat pe Echiştea şi-am tot admirat peisajul! Mai că nu-ţi venea să pleci de pe acest vârf, însă nu bănuiam ce urma să ne aştepte!

Din acest loc fusesem sfătuită de Andrei să nu continuăm traseul pe Culmea Echiştea înspre sud, ci să încercăm o trecere pe la obârşiile văii Maracău pentru a ieşi pe Culmea lui Dăniţă. Zis şi făcut. Până să ieşim în Culmea lui Dăniţă am parcurs cea mai lungă porţiune forestieră a zilei. Sunt ceva vechi drumuri forestiere pe acolo, dar acum sunt puternic înierbate. Un mic urcuş ne scoate chiar pe Vârful Dăniţă, la 254 m altitudine.

Dăm de cireaşa de pe tort a turei şi descoperim un peisaj extraordinar! Privirile ne sunt acaparate de ineditul acestei culmi: în lungul ei, până la limita cu zona joasă, se înşiruie, aidoma unei spinări de dinozaur, stânci destul de înalte, ridicate la verticală, formate din gresii şistoase ce aparţin formaţiunii de Carapelit, specifice unei părţi extinse a Munţilor Măcin. Seamănă cu Pietrele Mariei, dar spaţiul ocupat e mult mai mare. Iar belvederile sunt spectaculoase.

Facem poze multe, multe şi nu ne mai oprim din extaz! Waw! Minunat! Superb! Şi multe alte sinonime descriu frumuseţea locurilor. Merită ajuns pe această culme cu vârf şi îndesat. Culmea e golaşă şi ne oferă belvederi variate înspre est şi nord-est. Ne căţărăm pe stânci, facem echilibristică, le încălecăm (un fel de calul bălan), ne fotografiem cu ele. Mergem şi mai încet şi tot admirăm: undeva sub noi, în stânga, Valea Tutunăria cu un întins teren agricol de formă dreptunghiulară; peste vale – Culmea Crapcea; în spate – Echiştea şi Culmea Dăniţă; în faţă – Dealul Consul şi Lacul Horia.

Nu continuăm traseul pe culme până în extremitatea ei cea mai joasă, ci virăm stânga către terenul agricol din vale (stânga), pe care apoi îl străbatem de-a latul până ce dăm din nou de linia electrică de înaltă tensiune şi de şaua dintre Culmea Crapcea şi Dealul Suligata. Aici sunt atotstăpânitoare ierburile stepei, destul de înalte la vremea asta.

Şi aşa, printre ierburile stepei, revenim la drumul asfaltat care ne scoate la biserică şi la maşini pe la ora 15 fără 20 de minute. Drumeţia a durat 6 ore, dar derulată în ritm agale, cu multe pauze. Pe traseu Daniel, tulceanul, ne-a povestit despre istoria ultimilor turci din Balabancea, iar eu cu Nelson şi Emil am discutat despre toponimia dobrogeană de factură osmanlâie.

În Balabancea Gigi Ceopiu ne-a oferit bonusul cultural-istoric al turei ducându-ne la un cimitir turcesc abandonat, prilej cu care am aflat informaţii despre un grup de turci ajunşi în Dobrogea prin sec. XVI, după ce au fost prigoniţi de autorităţile otomane din Imperiu pentru că practicau un cult religios considerat eretic. Doar câteva pietre tombale risipite printre gunoaie şi boscheţi amintesc acum de istoria unui grup etnic. În cimitir am degustat porumbe.

La final o parte dintre noi am continuat socializarea la o ciorbiţă, o tochitură, bere şi sucuri în Luncaviţa. Am prins bacul pe înserat şi am ajuns la Galaţi încântaţi de tot ce am reuşit să vedem peste zi. Mulţumirile pentru reuşita turei se cuvin a fi aduse tuturor pentru atmosfera plăcută creată, dar mai ales lui Valentin Boldea pentru rolurile asumate (de deschizător de drum, dar şi de recuperator de coechipieri care rămâneau în urmă pentru delectarea îndelungă a privirilor) şi lui Gigi Cepoiu pentru bonusul cultural al turei şi informaţiile concrete despre vârfurile reperate.

Ziua petrecută pe culmile din jurul satului Balabancea, descoperind una dintre multiplele feţe ale fetei bătrâne… care este Dobrogea, a avut de toate: un răsărit minunat, ceaţă, vânt, frig dimineaţa, apoi soare, belvederi cât poţi cuprinde, peisaje de stepă şi silvostepă, stâncării redresate la vericală pe Culmea lui Dăniţă (un spectacol în sine). Traseul este uşor şi nu pune probleme de orientare, fiind în general golaş. Pădurile au avut şi ele farmecul lor, dar se pare că toamna pe aici, la finele lui octombrie, încă se mai lasă aşteptată. Plus informaţii de natură toponimică, istorică şi de recunoaştere a ciupercilor comestibile (“după fustiţă” – Emilia dixit). Prin urmare, fiecare dintre noi  s-a bucurat  în urma acestei ieşiri pe culmile sudice ale Munţilor Măcin şi a avut mult de câştigat, cel puţin peisagistic. Iar eu aş repeta-o oricând!