Muntii Rarau-Giumalau sunt situati pe teritoriul judetului Suceava. Limita nordica a acestora este data de Pasul Mestecanis, Valea Putnei, Valea Moldovei care ii separa de Obcinele Bucovinei. In sud si vest, Valea Bistritei ii delimiteaza de Muntii Suhardului si Muntii Bistritei, iar in est, sud-est Valea Chiril, Pasul Prislop – Valea Hogea – Valea Gemenea de Muntii Stanisoarei.
Masivul Giumalau se constituie dintr-o culme principala Alunu, Chilia, Stegile, Giumalau cu altitudini ce depasesc 1600 m, atingand altitudinile maxime in varfurile Giumalau 1857 m, Stegile 1750 m. Din aceasta culme principala se desprind radiar spre nord, nord-est culmile Vacaria, Tinis respectiv Zmarzii, iar spre sud Bobeica avand altitudini intre 1200-1500m.
Masivul Gimalau este separat la est de Rarau prin saua Fundul Colbului.
Muntii Rarau-Giumalau sunt situati pe teritoriul judetului Suceava. Limita nordica a acestora este data de Pasul Mestecanis, Valea Putnei, Valea Moldovei care ii separa de Obcinele Bucovinei. In sud si vest, Valea Bistritei ii delimiteaza de Muntii Suhardului si Muntii Bistritei, iar in est, sud-est Valea Chiril, Pasul Prislop – Valea Hogea – Valea Gemenea de Muntii Stanisoarei.
Masivul Giumalau se constituie dintr-o culme principala Alunu, Chilia, Stegile, Giumalau cu altitudini ce depasesc 1600 m, atingand altitudinile maxime in varfurile Giumalau 1857 m, Stegile 1750 m. Din aceasta culme principala se desprind radiar spre nord, nord-est culmile Vacaria, Tinis respectiv Zmarzii, iar spre sud Bobeica avand altitudini intre 1200-1500m.
Masivul Gimalau este separat la est de Rarau prin saua Fundul Colbului.
Data: Vineri, 29 aprilie, 2011
Locatie: Sadova- Judetul Suceava
Participanti: Ana D, Ana P, Bogdan, Iulian, Mircea (mircea81) si Andreea (andreea2401).
Dupa cateva zile pe care le-am petrecut pe meleagurile Obcinei Feredeului (in care am urcat pe Rarau, ajungand pe Pietrele Doamnei si mai apoi in ziua urmatoare tangentand o particica din Rodnei cu ajutorul telescaunului si de acolo cativa pasi pana la Cascada Cailor) ne hotaram sa urcam pe cel mai inalt varf din Bucovina, Giumalau (1857 m).
La ora 10 reusim sa ne strangem cu totii si plecam cu masina la Pojorata. O lasam putin mai jos fata de utilajele care lucreaza la drum, ne organizam, taiem 2 serpentine si ajungem la baza traseului banda rosie care duce catre Varful Giumalu, undeva pe partea dreapta a drumului.
Intram in Saua Fundul Colbului (1286 m) si incepem sa urcam, unii mai greu, altii mai usor (fiecare dupa dupa cat a mancat la masa de Paste:P). Ne straduim sa tinem pasul cu Iulian, fruntasul grupului, care, nu stiu daca de frig (e in pantaloni scurti si tricou) sau din obisnuinta, merge intr-un ritm destul de alert pentru noi.
Inaintam prin padure si incepem sa coboram un pic de la 1500 m pana la 1450 m (conform GPS-ului de pe mobilul lui Mircea).
Relaxant pana aici dar greul de-abia de-acum vine: incepem sa urcam destul de serios, oboseala resimtindu-se in randul fiecaruia dintre noi (cozonacul bata-l vina, ca bun a fost!:P).
Iulian trage tare, zici ca-i la maraton. Noi ne straduim sa tinem pasul dar nu reusim. Il rugam de cateva ori sa mearga mai incet, dar vazand ca nu avem succes in a-l convinge, renuntam.
Castigam altitudine si dam de zapada:
Eu si Mircea luam o pauza pentru a pune parazapezile la treaba. Ana D. isi da seama ca, desi nu e incantata deloc de idee, trebuie sa se incalte cu bocancii, care nu au fost tocmai prietenosi cu picioarele ei zilele anterioare.
Dupa ce ne-am echipat, am intrat in forta in zapada dura si batatorita, straduindu-ne sa ne mentinem echilibrul.
Gasim si cateva branduse pe care nu ne putem abtine sa nu le fotografiem:
Ajungem la intersectia de trasee banda rosie care duce catre varf (traseul nostru) si crucea rosie, care duce catre Cabana Giumalau. Tentatia a fost mare de a merge la cabana pentru a ne odihni un pic si a lua o gustarica, dar decidem sa nu ne abatem de la planul initial.
Ne concentram asupra pasilor pe care ii facem in asa fel incat sa evitam cat e posibil zapada si reusim sa pierdem marcajul. Insa nu putem sta prea mult pe ganduri si inaintam vitejeste, ca doar avem un lider foarte grabit. 😛
Ajungem la o poienita pictata frumos in nuante de mov, verde si alb. Branduse, cat vezi cu ochii… ti-e si frica sa pasesti sa nu le strivesti.
Ne oprim pentru cateva fotografii, cercetam zona pentru a cauta marcajul, iar dupa ce il gasim, ne continuam drumul catre semetul varf.
Dupa o scurta privire catre inaltimi, constatam ca urcusul nostru urma sa fie anevoios datorita zapezii. Cautam in jur, nicio carare, asa ca….fiecare pe unde poate. Se vede sus stalpisorul cu banda rosie, deci acolo trebuie sa ajungem, dar cum?
Fiecare merge pe unde considera ca e mai bine.
Eu, din pacate, nu sunt foarte inspirata si inaintez exact pe unde e zapada mai mare. Reusesc sa-mi blochez ambele picioare si fac eforturi sa le scot de sub zapada.
Noroc de jnepenisul care parca special imi iese in cale pentru a ma ajuta sa ma ridic. Ridic ochii din jnepeni si il vad pe voinicul grupului nostru, luptandu-se sa iasa cat mai repede din zona inzapezita.
Ajungem in sfarsit la stalpisorul cu banda rosie pe care il vedeam de jos.
Peisajul… iti umple sufletul…. ne scaldam privirile in valurile de munti din zare:
Reusim sa urcam panta dificila si ajungem pe platou, unde bate vantul foarte tare, dar macar am scapat de zapada. Facem o pauza pentru a ne schimba hainele ude si reci cu cele uscate si caldute din rucsaci. Acum, ca suntem echipati bine, ne oprim sa facem fotografii. Suntem pe Vf. Stegile 1750 m.
Incet, incet ajugem si in varf…
Aici, splendoare! totul e un vis. De jur imprejur, minuni ale naturii. Pentru cateva clipe te simti deasupra tuturor, triumfator ca un rege. Aceasta este adevarata rasplata pentru efortul depus. Deconectare, relaxare, aer curat, liniste, maretie….
Vantul bate tot mai tare, asa ca ne adapostim dupa stanci incercand sa ne potolim un pic foamea si setea. Ana P, Bogdan si Iulian isi scot sosetele si le pun la uscat pe borna care marcheaza varful. Nici Ana D. nu a scapat de umezeala de la picioare, dar are sosete si adidasi de schimb asa ca nu e nevoita sa suporte aceleasi suferinte ca prietenii nostri.
Din zare, din directia in care trebuia sa ne indreptam noi se vad nori urati si amenintatori, asa ca ne hotaram sa ne intoarcem in Pojorata, dar pe bulina albastra. Precauti fiind (poate prea precauti) ne scoatem pelerinele si le punem pe noi. Trebuie sa marturisesc ca aveam falsa senzatie ca pelerina imi mai tine dos impotriva vantului. Imi era atat de frig incat as fi fost in stare sa pun orice pe mine.
Facem o ultima poza de grup la crucea de 9 m dupa care pornim pe bulina albastra spre Pojorata.
Crucea de beton armat a fost resfintita pe 23 septembrie 2007. Monumentul a fost ridicat in urma cu 99 de ani (in 1908) de catre Fondul Bisericesc Ortodox Roman Bucovina din Cernauti cu sprijinul localnicilor din Pojorata. Crucea a fost culcata la pamant in timpul Primului Razboi Mondial si refacuta abia in 1947. In decursul anilor Crucea s-a deteriorat si s-a inclinat fiind la un pas de o noua prabusire. Totusi, in 2007 la initiativa unor cetateni din Pojorata (Constantin si Vasile Erhan, Viorel si Petru Magurean) si cu ajutorul primariei din comuna s-a reusit inceperea si finalizarea unor lucrari de reparatii si consolidare.
Ne indepartam usor de varf si mergem pe creasta pe bulina albastra:
O scurta oprire pentru inca o poza de grup:
Vantul nu ne da pace, dar incercam sa nu il lasam sa ne indispuna.
Suntem fascinati de maretia Giumalaului motiv pentru care nu lasam deloc aparatele de fotografiat sa se odihneasca…
Lui Mircea i se pare un moment perfect pentru a imortaliza parasirea crestei:
Gasim o proaspata brandusa iesita exact in mijlocul cararii:
In zare se intrevad carari secatuite de defrisari:
Timpul este de partea noastra, asa ca ne bucuram din plin de ce ne ofera inaltimile Giumalaului:
Traseul spre Valea Putnei pe bulina albastra se intersecteaza la un moment dat cu bulina rosie, care duce in Pojorata.
Il alegem asadar pe cel de-al doilea. Acest traseu ne deschide drumul printre branduse, braduti, jenpeni, din nou zapada, iarba, triluri de pasarele…. Toate acestea si langa persoana iubita te implinesc, te emotioneaza, te desavarsesc ca om. Cred ca este una din definitiile fericirii…
Vantul continua sa bata foarte tare, asa ca ii cedez gluga de la vesta mea lui Mircea, iar eu imi trag gluga de la pulover. Pe Ana D. o amuza infatisarea noastra si ne striga pentru a imortaliza momentul:
Coboram. Incepe si ploaia, dar suntem in padure, avem si pelerine, deci nu e nicio problema. E chiar placut!
Din nou, Iulian, singurul care nu detine pelerina, refuza cu desavarsire orice intentie a noastra de a-l imbraca sau proteja in vreun fel. Cert este ca frigul i-a intrat in oase, dovada vie fiind viteza cu care inainteaza.
Nu stiu cum ajung fruntasa grupului si imi ies in cale 2 caprioare care traverseaza poteca luand-o la vale pe partea dreapta a padurii. Primul impuls a fost acela de a da sa fug inapoi crezand ca e ursul :)), dar din fericire ma dezmeticesc brusc si imi dau seama cat de caraghioasa am fost si ma distrez cu Mircea pe seama reactiei mele.
Linistea naturii, mirosul ierbii ude, aerul proaspat de primavara, totul e atat de real si in acelasi timp parca aievea. Patrunsi de maretia momentului decidem sa ne facem o fotografie sa ne amintim de clipele astea unice.
Se opreste si ploaia. Ana D. cu Iulian sunt in fata noastra. Deodata ii auzim exclamand:”Ce mare este!” Era vorba despre un uliu care tocmai isi luase zborul de la sol, fiind la doar cativa pasi de ei doi.
Traim cu maxima intensitate clipele, suntem fericiti, suntem euforici, suntem plini de viata..
Dar, din pacate, toate aceste stari descrise mai sus, aveau sa fie inlocuite mai tarziu de frustrare, tristete, dezgust:
Asa de multe paduri defrisate cum am vazut aici, in particica asta de lume, nu mi-a mai fost dat sa vad niciodata. Se lasa liniste in randul nostru…moment de reculegere pentru ceea ce candva era padure… Tristete si confuzie… Dezolant…
Constatam ca nici marcajele nu mai exista, asa ca, orientandu-ne dupa GPS-ul lui Mircea, o luam pe primul drum “forestier” din dreapta. Dupa cativa pasi pe acest drum de-a lungul si de-a latul caruia sunt numai copaci taiati sau chiar smulsi din radacina, constatam ca e o adevarata aventura sa mergi pe el. Din loc in loc accesul e blocat de cei iesiti cu tot cu radacina din pamant . Trebuie sa trecem ori pe sub ei, ori pe deasupra…
Ca si cum nu ar fi suficient, dupa ce trecem prin zonele astea, cu greu, suntem nevoiti sa coboram pe pante foarte abrupte prin noroi. Suntem epuizati, dar inaintam… nu avem de ales.
La un moment dat, ajungem la o intersectie de drumuri, numai ca in dreapta in loc de drum este un parau, iar in stanga drumul urca… deci nu era traseul nostru. Asa ca decidem sa mergem pe langa si prin parau, pana cand pe parte cealalta vedem drumul nostru forestier. Traversam paraul si intram in sat.
Ajunsi aici gasim si marcajul nostru, bulina rosie, pe care n-o mai vazuseram de ceva vreme:
Desi e posibil ca acest colaj sa devina subiect de controverse, incerc sa va prezint “circuitul lemnului” in acest coltisor de lume:
Este trist… trist ca distrugem tot pentru aparent confortul nostru, fara a ne gandi la repercusiuni…
Drumul ne scoate in strada principala ce urca in serpentine, unde am lasat masina. De aici avem doua variante: ori urcam pana la ea (distanta considerabila judecand dupa cum arata harta), desi suntem obositi, flamanzi si insetati, sau dam un SOS parintilor sa vina sa ne recupereze. Evident, am optat pentru a doua varianta :).
Cat timp ii asteptam pe ai nostri, ne asezam intr-o curte pe iarba si ne facem o ultima poza impreuna:
Aventura noastra ne-a lasat cu un amalgam de amintiri, unele placute, altele dimpotrvia, care ne-au lasat un gust amar….
Traseul, conform GPS:
Traseul (aproximativ) pe harta:
Multumec lui Mircea pentru prelucrarea pozelor, a hartilor si postarea jurnalului.
Va multumesc tuturor pentru timpul acordat citirii acestui jurnal si va doresc din suflet carari insorite!
