lui Andrei Raftopol
Munţi tociţi, cu pietre tocite,
Cu timpul ros până la cotor,
Cu inşi indărătnici şi păsări lucide,
Cu ape secate şi palid decor.
Ţară săracă,
Bodegi cu câteva mese
La Hamangia gândul stă cu botul pe labe
De timpul ce trece fără măcar să ii pese.
Oameni de dincolo de ape,
Urmaşi de goţi, de geţi şi sciţi voioşi,
Grigore Keazim cântând la nunta
La Tichileşti, la sanatoriul de leproşi.
Deniztepe şi Beştepe
Nu sunt mâncăruri de peşte
Te simţi acasă, departe de unguri,
Când se vorbeşte ruseşte.
Pustiu cu nopţi reci,
Ca de toamnă retorică
Când reînveţi să înveţi
Şi cauţi, optimist, veşti în presa economică.
Caprele sug una de la alta
Şi nu de ipocrite, ci de deştepte,
Chiar de-ar fi auzit ele de Yalta, ori de Malta,
La prea multe n-au la ce să se aştepte.
Şerpi scârbiţi de pieile lor lungi,
Copii desculţi. Pe stâlpi
Cuiburi cu berze cabotine,
,,Lichior de viorele”
Trecut de lipoveni prin pâine.
Aură de sfânt, căzuta în tufă de zorele
Covrig ros în silă de un câine.
Din zarea câmpiilor arse
Prin cenuşa imperiilor învinse
Trec iuţi, ca ploile de vară
Barbari cu şeile încinse.
Din răsărit răsare tătarul,
Viaţa-i pe marginea gropii
De-o parte şi de alta înjurături cu carul,
Acum e prea târziu,
Bat clopote şi-ncep să cânte popii.
Ia-ţi lumea-n cap şi du-te unde vezi cu ochii,
Mototoleşte-o, fă-o bucăţele, harta.
Steaua e sus, dar tristă,
Căci magilor le-au fugit asinii cu ,,marfa”.
Eşti încă aici?! Nu e de bine…
Reneagă-ţi repede neamul,
Schimbă-ţi regnul ori sexul,
Amestecă-te printre capre, stai pe vine,
Dă-te epileptic, încearcă în vreun fel să schimbi contextul…
Apoi treci prin Poarta Albă
Visând la ţărmuri ninse cu pescăruşi,
Şi toamna te va crede evadatul
Scăpat din labirintul miilor de uşi.
Când muezinul cântă din turn
Şi pe Allah il slăveşte,
Te simţi acasă, departe de unguri,
Când se vorbeşte turceşte.
Nume latine plutesc pe ruine ca sfinţii.
Din gropi dezvelite de ape
Li se văd peste secole
Zâmbetele şi dinţii.
Trece-ţi prin minte legende şi mituri
Când gândul răzbate pustiul in zbor
Ca zăhărelul din palma intinsă,
Fi propriul tău dresor!
La întoarcere poţi culege
Printre zidurile fără de case
Să le treci Dunărea, cu lotca, se-nţelege,
O raniţă plină cu oase.
Poate o fi şi-un os domnesc
Ascuns intr-o raclă cu fală.
Hai, n-o mai da cotită, Ovidiu!
Dobrogea nu e o ţară barbară.
