Anul 2010, ziua 23 şi 24 a lunii a 10-a
Obiectiv:Vârful Viscol, Izvoarele Trotuşului, Vârful Noşcolat
Traseu: Sâmbătă 23 Octombrie 2010: Pasul Ghimeş – Parapetul din beton – Vârful Viscol – Parapetul din beton – Culmea Paltiniş – Izvoarele Trotuşului – Vârful Rîndaşului – Pasul Ghimeş Duminică 24 Octombrie 2010: Valea Întunecoasă – Chinga Şeii – Crucea Condra – Vârful Noşcolat – Valea Întunecoasă pe acelaşi traseu
Participanţi:Cătălina, Cătălin (catalinlamunte), Edi (edo) şi Alex (alex_sandrin)
O fi toamnă, o fi iarnă, primăvară sau doar vară ? Vremea de afară îmi inspira că aş fi fost într-o zi de primăvară venită mai devreme, evadată dintr-un sfârşit de iarnă fără de zăpadă, cu nopţile încă lungi şi reci, încă foarte reci. Nici gând să mă fi gândit că de fapt ar fi vorba de o toamnă târzie ce a uitat să dea trezire iernii. Mai degrabă vremea de afară arăta că timpul merge înainte ca şi racul iar aşteptarea mult dorită a iernii era de fapt cea a verii.
Şi mă uitam la ceas să văd dacă timpul merge înapoi, dacă secundarul şi minutarul ar împinge orarul de la vest spre est direct prin sud, nu prin nord. Într-un fel mi-aş fi dorit acest lucru să fie adevărat. Timpul să meargă uşor înapoi doar atunci când aş întoarce ceasul, în rest pe loc să stea…
Eram în apropierea unui sfârşit de toamnă calendaristică şi simţeam încă dorul zilelor mele de concediu din această perioadă. Tânjeam vara după câte un sfârşit de săptămână curat, fără ploaie, doar cu mult soare, să îmi doresc pe cer câţiva nori să văd. Acestea în mare parte au rămas doar vise de vară ce invidia toamna caldă aşternută peste cele înconjurătoare.
Bucurându-mă de zilele libere de sâmbătă şi duminică am pornit la drum către locuri mai puţin umblate din părţile Carpaţilor Orientali şi am ales cu această ocazie culmile domoale ale munţilor Ciuc.
Fiind la colţ de ţară, ca să putem ajunge în timp util în centrul ţării tebuia să pornim la drum cu maşina de dimineaţă sau mai bine spus cu noaptea în cap, pentru că la respectivul moment nu mai era tren ce pornea din Galaţi spre zona Ghimeşului. Trăiască C.F.R.-ul !!!
Ceva mai devreme de orele 9 ale dimineţii, lăsând în spate Ghimeşul, ajungem în centrul saului, Lunca de Sus şi ne cazăm la Pensiunea Picnic situată la drumul principal. Nu am cuvinte rele faţă de această pensiune, condiţiile de cazare sunt bune. Am continuat cu maşina pe drumul naţional ce duce spre Miercurea Ciuc, cel mult 15 minute. Traversăm serpentinele şi ne-am oprit chiar în Pasul Ghimeş, un loc înalt al zonei cu o privelişte deosebită în jur, acesta fiind locul nostru de intrare în traseul de creastă marcat cu bandă roşie.
Lăsăm maşina la margine de drum, fără să încurcăm circulaţia. Aerul rece şi vântul ce uşor bătea ne-a făcut să ne echipăm cu ceva haine mai călduroase, ulterior când era sa ne fi încălzit de la mers mai dădeam jos din ele.
Traseul de creastă este unul domol, nu ai grija prăpăstiilor, mai degrabă culmea munţilor Ciuc este marcată de drumul de căruţe ce urmează cea mai înaltă parte a platoului. Oricum nu ne era prea mare teamă că nu am fi fost pe drumul cel bun că doar din Pasul Ghimeş ne-am luat ghid serios cu noi. Numele său e Ciucurel…că de am fi fost în munţii Ciucaş l-ar fi chemat Ciucăşel. 🙂
Lăsăm în urmă Pasul Ghimeş iar în spatele lui ne este atrasă privirea de vârful ce poartă o denumire puţin ieşită din comun, numit Muntele Păgânilor.
În faţa noastră evitând bălţile îngheţate înaintăm pe sub vârful muntelui Fügheş marcat de antenele GSM iar spre stânga avem vedere spre satele Izvorul Trotuşului şi Comiat.
Odată cu depăşirea antenelor ni se deschide o nouă perspectivă spre un alt sat din Valea Trotuşului şi anume Făgeţel.
Privind în urmă, spre dreapta vedem conturată foarte bine creasta munţilor Harghita şi asupra lacului de acumulare Frumoasa.
De-alungul traseului, am întâlnit marcaje proaspăt refăcute, însă erau destul de rare. Pe vreme bună te poţi orienta după ele găsindu-le puse din când în când pe copaci dar şi pe stâlpii de lemn, în schimb pe vreme rea cred că ar exista ceva probleme de orientare.
Soarele ne dezmiardă chipurile cu ale lui raze. De la mers ne încălzim şi mai scuturăm din hainele de pe noi. O fac pe cavalerul şi mă las la tricou doar că o pală de vânt mi-a fost îndeajuns să îmi treacă repede haiducia din cap. Probabil că am fost ameţit de gândurile calde de vară după care încă îmi zburda mintea. Revin însă cu picioarele pe pământ şi admir peisajul format de partea terestră cu ale sale văi locuite de pădurile din molid şi partea aeriană reprezentată de norii duşi de vânt creând împreună un pastel de poveste.
Iar acest pastel de poveste este întregit de brânduşele întâlnite chiar în apropierea unui copăcel cu ale sale ultime frunze ruginii ce încă mai doresc alinarea toamnei şi nu aşteaptă sosirea iernii.
Urmăm drumul de culme al munţilor Ciuc pe lângă un gard cu sârmă ghimpată. Acest gard ne conduce ceva timp până în preajma culmii ce leagă valea superioară a Trotuşului cu partea înaltă a Ciucului.
Vine vremea unui popas pentru o pauză de masă, că eu cel puţin începusem să am nişte “bătăi de linguri” în stomac că nu mai rezistam. Şi am mâncat de toate, printre altele şi ceapă şi şunculiţâ şi ardei şi castraveţi şi ouă cu tot cu coajă. Tot ce i-am dat, Ciucurel a mâncat. Până şi coaja de la ouă a fost considerată delicatesă. 🙂 E bună şi aceasta, doar are calciu.:)
Cotind spre dreapta, curând vom ajunge la intersecţia culmii Păltiniş, în dreptul unui parapet de beton cu formă ca de turn. De aici putem continua pe poteca ce coboară pe Valea Frumoasă în satul Frumoasa ori am putea urma culmea Păltiniş către satul Lunca de Sus trecând pe lângă vârful Comiat.
În cazul nostru noi vom continua, pe vreme bună fără de furtună, viscol sau chiar ploaie, până pe vârful Viscol urmând în continuare marcajul cu bandă roşie, ce lipseşte cam cu desăvârşire, din fericire drumul este intuitiv. Până în acest loc am făcut cam 2 ore şi jumătate cu tot cu pauză de masă.
În drumul nostru la 50 de metri depărtare pe partea stângă, trecem pe lângă un adăpost pentru animale după care ajungem la o stână părăsită, la baza muntelui pentru ultimul urcuş spre vârful Viscol cu o înălţime de 1493 de metri.
Efortul suştinut depus pentru a putea ajunge pe acest vârf a fost pe deplin răsplătit de vremea bună de drumeţie. De aici avem o panoramă plăcută asupra zonei Ciucului iar în depărtare se pot vedea munţii Tarcăului, Nemirei cât şi ai Harghitei.Vârful Viscol este marcat printre altele cu o construcţie piramidală realizată în partea superioară din tablă zincată care în lumina soarelui străluceşte, iar din depărtare ai spune că ar fi cineva pe acea culme. Vreun O.Z.N. ceva ? 🙂 Cam într-o oră am parcurs traseul până aici de la parapetul din beton.
După bine meritată odihnă urmează coborârea pe acelaşi traseu ce l-am urmat până acum. Trecem de stână, care nu are nici un izvor cu apă prin preajma lui şi ne oprim în apropierea adăpostului de animale pe lângă care am trecut când am venit. În dreptul unui molid, singurul din preajma adăpostului, găsim un izvor cu apă ce abia ţârâia, doar dacă aveai sete mare ai fi putut avea răbdare să te opreşti la el. Mai degrabă testai zăpada din jur.
Ieşim la parapetul din beton iar din acest punct continuăm pe culmea Păltiniş pe sub vârful muntelui lui Petru.
În bidonul meu cu apă deja bătea vântul iar acum căutam vreun izvor să îmi potolesc setea. Urmăream fiecare susur de apă ce speram să mă ducă la baza lui de pornire. Bine că setea nu era prea mare şi am mai răbdat niţel până am ajuns la izvoarele Trotuşului.
Odată ce ajungi peste aceste meleaguri e greu să te gândeşti că ai avea vreun regret precum că ai fi făcut o astfel de alegere. De altfel, fiecare pas ce îl faci pe un munte reprezintă parcă o încântare a sufletului, o eliberare a gândurilor şi o deschidere a imaginaţiei către bucuriile simple ale vieţii. Mi-e greu să explic în cuvinte trăirile pe care le am atunci când simt aerul rece de munte în pieptul meu; parcă tot corpul îmi tremură sub valul de energie pozitivă ce îmi înneacă orice mişcare de rezistenţă a anafoarelor din a mea minte, reuşind a le calma.
Lăsându-mi paşii a calca pe iarba veştejită îmi arunc privirile în zări îndepărtate, din Ciuc observându-se pe lângă culmile împădurite ale Tarcăului dar şi tărâmul de legendă al Ceahlăului.
Ajungem şi în dreptul izvoarelor Trotuşului. În mintea mea, mă gândeam că aici ar fi ceva amenajat, cu vreo pancardă ceva. Ele arată ca orice izvor de la munte fără alta însemnătate în plus, excluzând faptul că îţi domoleşte setea şi asta este de fapt cel mai important lucru. Până la urmă, nici nu ar fi putut arăta altfel atât timp cât nu ştim să păstrăm, chiar dacă la o privire mai amănunţită a locului s-ar fi părut că odată ar fi existat o îngrăditură.
Mulţi purici nu am făcut aici, Ciucurel a fost primul ce a întinso, că imediat în întâmpinarea noastră ne iese în cale nu o turmă de oi ci o turmă de căini, că mulţi mai erau şi tot mai veneau din urmă.
Noi de aici am continuat pe culmea ce formează Valea Trotuşului, abătându-ne de la poteca ce ducea spre satul Lunca de Sus în direcţia de mers trecând peste vârfurile Bends şi Comiat. În fapt, urmărind această culme pe care am pornit acum aveam să iesim exact la începutul de serpentine către Pasul Ghimeş şi tot timpul aveam în stânga noastră în vale, satul Făgeţel.
Traseul se finalizează coborând accentuat culmea şi trecând apa Trotuşului urma să urcăm la frontală serpentinele până în Pasul Ghimeş. De pe vârful Viscol am făcut în jur de 4 ore, durata totală a întregului traseu a fost de aproximativ 7 ore şi jumătate până la locul de pornire în traseu.
Recuperăm maşina şi ne îndreptăm spre pensiune iar după revigorare coborâm la bucătărie să ne întreţinem cu o bere Ciuc, evident… 🙂
Pentru a doua zi ne-am propus să ajungem pe vârful Noşcolat.
La drumul naţional pe partea dreaptă cum te deplasezi spre Miercurea Ciuc, după ce trecem de halta Tarcău există un indicator ce ne arată direcţia către Valea Întunecoasă. Urmăm drumul comunal tot înainte fără a face stânga sau dreapta până ce traversăm satul.
La marginea satului întâlnim marcajul în cruce roşie. Traseul este destul de rar marcat fiind uşor de intuit direcţia de mers. Ne deplasăm cu maşina cel mult jumătate de oră pe drumul forestier destul de bun ce urcă în serpentine până în Chinga Şeii, când întâlnim intersecţia cu un alt drum forestier care reprezintă şi traseul de creastă.
Mi s-a părut interesant că respectivul loc parcă era intersecţia cu vreo uliţă de la ţară, deoparte şi de alta fiind îngrădite cu un gard făcut din pari. Cât timp urcăm serpentinele în jur putem admira păduri de molid şi adăposturile ce ascund fânul cosit de prin poieniţe.
“Priponim” maşina lăngă drum iar apoi urmăm spre dreapta traseul de creastă. Dacă am fi mers spre stânga am fi ieşit în Pasul Ghimeş. Primii paşi sunt destul de dezolanţi, punctele de belvedere sunt date de către defrişările ce au avut loc.
În scurt timp spre stânga se porneşte un drum forestier ce urcă o colină iar apoi coboară prin pădurea de molid în satul Bălan, marcat în cruce galbenă. Am urcat şi noi puţin pe acest drum pentru a putea admira mai bine locurile.
Revenim la traseul nostru pe drumul forestier care după o uşoară coborâre începe să urce constant. Trecem puţin prin pădure, întâlnind şi marcajele, semn că suntem pe drumul cel bun după care vom merge pieptiş o porţiune scurtă până ieşim la Crucea Condra.
Denumirea este legată de numele unui cioban vestit din Lunca de Jos, care, în acest loc, ar fi fost ucis într-o dispută aprigă pentru stabilirea hotarelor.
Din acest punct de belvedere avem o amplă perspectivă asupra zonei. Putem observa în depărtare crestele munţilor Tarcău, ale Harghitei şi bineînţeles putem vedea întinsa zonă a Ciucului.
Vom continua de acum doar pe marcajul bandă roşie, cele în cruce roşie şi galbenă coborând în Lunca de Jos. Menţinem drumul pe culme în urma noastră lăsând spre dreapta marginea pădurii de molid iar spre stânga stânile părăsite. Precis vara nu cred că avem parte de o trecere prea primitoare. 🙂
Într-un final ajungem şi pe vârful ce poartă diverse denumiri: Noşcolat, Nascolat, Născălat, Năşcolat şi aşa mai departe. Nu cred că este importantă denumirea vârfului pe care mă aflu ci mai degrabă important este că am reuşit să putem ajunge şi în aceste locuri frumoase. Şi uite aşa uşor uşor învăţ geografie la faţa locului. 🙂
După bine meritata pauză de masă urmează coborârea cam pe acelaşi traseu fără să mai trecem pe la Crucea Condra, doar că am scurtat puţin iar în calea noastră am trecut pe lângă ruinele unei vechi clădiri din care au mai rămas doar treptele betonate şi evident fiind zăpadă o mică bulgărerală aşa ca de plecare nu putea lipsi. 🙂
Traseul nu durează mai mult de 4 ore şi jumătate cu tot cu o pauză de masă menţionând că pornirea în traseu am calculato pornind de la locul de intersecţie al marcajului în cruce roşie cu marcajul de creastă, până în acest loc putându-se ajunge cu maşina.
Anul 2010 a fost un an interesant pentru mine în ale drumeţiilor pe munte. Am întâlnit oameni deosebiţi şi am legat noi prietenii confirmându-mi încă odată cuvintele mele, că zi de zi trec pe lângă mine oameni ce aşteaptă să îi cunosc.
Am avut perioade de repaos când nu am reuşit să mă bucur săptămâni destule de o călătorie la munte dar nu trebuie să neg că am avut şi patru luni încheiate în care nu a existat sfârşit de săptămână să nu plec pe undeva. Despre unele călătorii am mai dat cu subsemnatul şi pe portalul Carpaţi iar altele au rămas de spus prin viu grai.
Unele jurnale au fost mai inspirate în găsirea cuvintelor pentru a realiza o expunere plăcută, altele poate au lăsat de dorit. Un lucru este sigur, toate călătoriile mi-au umplut sufletul de bucurie. De-ar putea ochii să fie călăuza inimii, la tot ce pot vedea ei, iar aceasta din urmă să scrie în locul meu, atunci s-ar lăsa cu poveşti cât un roman de lungi, una mai frumoasă ca alta.
Pentru anul care vine vă doresc tuturor un singur lucru, nimic mai mult:
Să fiţi sănătoşi.
Cu mult respect,
Alexandru
O calatorie desprinsa din frumoasele povesti ale trairii in frumusetile naturii .Felicitari participantilor !