Dobrogea de Nord: Sarica şi Horia

---

 

Motto:

,,Şi-am mers… şi-am mers…

Şapte strofe şi un vers.

Două strofe le-am şi şters

Că erau tot despre mers…”

În ultimele zile ale lui Prier am pornit să străbatem ţinuturile Niculiţelului împreună cu Eugenia şi Florin Ichim, Adriana Cepoiu, Florin Bălineanu şi Andrei Raftopol.

Aveam în minte alte şi alte informaţii istorice, dar mai ales poveşti nemaiauzite despre oamenii de demult ai Dobrogei.

În Dobrogea romană existau trei drumuri principale care străbăteau provincia de la sud la nord.

Primul drum urma malul drept al Dunării trecând prin oraşele (castrele) Durostorum (Silistra), Sucidava (Rasova), Axiopolis (Cernavodă), Capidava, Carsium (Hârşova), Civis, Beroe, Troesmis (Turcoaia), Arrubium (Macin), Dinogeţia (Garvăn).

Al doilea drum, paralel cu primul, străbătea provincia prin partea sa centrală: Zaldapa, Tropheum Traiani (Adamclisi), Ulmetum (Pantelimon), Ibida (Slava Rusă), Aeggysus (Tulcea).

Cel de-al treile drum urma ţărmul Pontului Euxin venind dinspre Odessos (Varna), Dionysopolis (Balcic), Callatis (Mangalia), Sardes (Tuzla), Tomis (Constanţa), Histria, Argamum (Capul Doloşman), Graţiana, Hallmiris (Dunavăţ), Salsovia (Mahmudia).

Începem călătoria noastră de două zile şi un pic la intrarea pe drumul spre localitatea Teliţa şi Mânăstirea Celic-Dere.

S-au anunţat patru zile caniculare, aşa că am scos din rucsaci hainele groase şi pelerinele şi am îndesat câteva peturi cu apă în plus.

Pentru început ne îndreptăm spre Vârful Sarica Niculiţelului, nume ce duce cu gândul la un vin dobrogean şi nu la vreo cunoscută culme alpină.

În schimb eu am asociat în titlu denumirea ţundrei ciobăneşti, cojoc lung şi miţos, cu numele lui Horea, pentru a creea un aer de ţinut ardelenesc…

Un ,,tumul” de liliac sălbatic întâlnit în drumul spre Sarica.

Mai sus, în poienile de sub vârf, întâlnim şi primele flori de bujori de pădure.

În scurt timp locurile capătă un caracter alpin şi zările încep să se deschidă spre panglica Dunării şi bălţile Somovei.

De pe un vârf intermediar coborâm într-un lan de grâu.

În Dobrogea de Nord apar frecvent astfel de ,,curături”, locuri în care pădurea a fost defrişată pentru a face loc terenurilor cultivate.

De pe Vârful Sarica 392m alt. Privim spre nord panglica albastră a fluviului şi bălţile în marginea cărora zărim turlele Mânăstirii Saon.

Mai spre stânga distingem zona portului de la Isaccea, unde zac încă necercetate ruinele cetăţii Noviodunum, nume cu evidente intonaţii celte.

Cu 300 de ani î. Hr., printre primii migratori ce sosesc în zona Dobrogei, îi aflăm şi pe celţi.

Ei vin din nordul Europei, dealungul Dunării, ori pe rama Carpaţilor şi întemeiază aici oraşele Durostorum (Silistra), Arrubium (Măcin) şi Noviodunum (Isaccea).

Unii istorici atribuie celţilor şi ridicarea cetăţii Barboşi (Tirighina) de lângă Galaţi, doar pentru că această cetate, înainte de venirea romanilor, avea o formă circulară, specifică fortificaţiilor celte.

De pe promontoriul stâncos al Vârfului Sarica coborâm pe pantele domoale dinspre sud.

Dincolo de lanurile de grâu vom intra în pădurile nesfârşite ale Niculiţelului.

Se ştie că după codrii din Carpaţi, pădurile dobrogene ale Măcinului şi Niculiţelului sunt cele mai întinse din ţară.

În aceste două zile, verdele crud al primăverii ne va alunga din minte imaginea de ţinut stâncos şi arid pe care o aveam despre întinderile dobrogene.

Privirea lunecă lin peste marea verde, iar gândul ne poartă spre trecut, spre acele vremuri de început în care romanii deveneau interesaţi de pământul dintre ape al unor regi geţi.

De la început oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre primesc cu bunăvoinţă stăpânirea romană, deoarece acest lucru le asigura liniştea.

Astfel s-a păstrat tratatul încheiat de oraşul Callatis cu generalul roman Marcus Varro Lucullus în anul 72 î. Hr.

 

Prin anul 30 î. Hr. În Dobrogea stăpâneau trei mici ,,regi” geţi.

În sud era Roles, un aliat mai vechi al romanilor.

În partea de centru a Dobrogei stăpânea Dapyx, iar spre nord Zyraxes.

Când Roles a fost atacat de Dapyx, el cheamă în ajutor pe romani. Aceştia, sub comanda lui Crassus, intervin şi asediază cetatea lui Dapyx.

Povestea spune că atunci când Crassus pătrunde în cetate, Dapyx şi cu fruntaşii geţi se sinucid, anticipând astfel gestul de mai târziu de la Sarmizegetusa.

La scurtă vreme e atacată de romani şi puternica cetate Genucla (?) a lui Zyraxes, iar acesta e nevoit sa se retragă la nord de fluviu.

O particularitate care face ca aceasta tură să fie una mai specială e faptul că în lipsa oricăror hărţi turistice ne-am folosit la orientarea în pădure de hărţile silvice procurate de catre Andrei.

Ţinând cont că tot el a realizat şi cea mai bună hartă a Munţilor Macin (aflată şi pe saitul Carpaţi.org), noi l-am numit în aceasta tură Andrei Hărtărescu.

 

Amintesc aici că hărţile silvice nu au trecute pe ele apele, drumurile, potecile, ori alte elemente care ar putea ajuta călătorul sa se orienteze în teren.

Pe aceste hărţi sunt reprezentate doar parcelele silvice.

Folositoare pentru noi au fost semnele cu doua benzi roşii, verticale, care in teren aveau să urmareasca cumpăna de ape dintre râurile Teliţa şi Taiţa.

Ajunşi in jungla de pe culmea Boclugea de folos avea să ne fie semnul ,,H” de pe copaci, care reprezenta hotarul dintre ocoalele silvice Teliţa şi Nifon.

Dar cele mai de folos aveau să ne fie bornele numerotate, care, confruntate cu cele din hartă, aveau sa ne confirme daca suntem sau nu pe drumul cel bun.

Aici Florin Ichim încearcă să ,,pună steguleţe” pe GPS, ca odată ajuns acasă să traseze linia traseului parcurs, imagine pe care o voi insera şi eu în jurnal.

Pădurea e străbatută şi de câteva drumuri, dar vigilenţa nu trebuie slăbită nicio clipă, deoarece drumurile conduc totdeauna spre localitatea cea mai apropiată, lucru ce ne-ar putea abate de la traseu nostru de culme împădurită.

În pădure a fost tot timpul răcoare, iar păsărelele au asigurat un fond sonor parcă fără început şi fără sfârşit.

Ocolim prin stânga vârful Lutul Roşu, traversăm culmea prelungă a Amzei şi facem şi o abatere pâna pe Pietrele Roşii.

Spre seară ieşim într-o rarişte aflata deasupra satului Niculiţel.

Într-un alt Jurnal prezentam ,,cercurile ritualice” descoperite de noi în această zonă. Despre acestea nu am reuşit să aflăm nicio informaţie.

Cu alta ocazie încercam să explic numele ardeleneşti pe care le-au luat multe dintre localităţile dobrogene.

Povestea localităţilor dobrogene cu nume ardeleneşti e ceva mai lungă. Ea începe mult înainte de intrarea acestei regiuni în hotarele viitorului regat român, fapt care se petrece în anul 1878.

În anul 1853 izbucneşte Războiul Crimeei. Pretextul ruşilor era unul religios: eliberarea de sub turci a locurilor sfinte, Ierusalimul şi Betleemul. (Lucru care aminteşte de cruciade.)

Motivul adevărat era dorinţa Rusiei de a ajunge la Constantinopol şi de a stăpâni strâmtorile, lucru pe care nu l-au văzut bine niciodată puterile occidentale: Franţa, Anglia şi Austria.

Luptele ar fi trebuit să înceapă chiar în nordul Dobrogei, dar vecinătatea Deltei, cu bălţile sale, duse la izbucnirea unei epidemi de friguri.

Luptele se mutară în Crimeea şi în cele din urmă ruşii pierdură războiul.

Pacea se încheie în martie 1854 la Paris.

Printre altele Rusia era obligată să cedeze Moldovei trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Izmail şi Bolgrad, cu scopul ca Rusia să nu mai controleze navigaţia de la gurile Dunării.

Dar situaţia avea sa se schimbe destul de curând…

În anul 1877 izbucneşte un alt război între ruşi şi turci.

Prin convenţia încheiată de noul conducător român (deşi a venit în ţară în 1867, Carol I se încoronează rege abia în 1881) cu Rusia la Livadia, în Crimeea, se accepta trecerea trupelor ţariste pe teritoriul românesc, cu promisiunea ca dupa război nu vor fi făcute schimbări de graniţe.

Bineînţeles că ruşii nu-şi vor ţine cuvântul şi la Tratatul de pace de la Berlin (iunie 1878) ne vor lua cele trei judeţe dunărene, oferind în schimb statului român 4 judeţe din Dobrogea musulmană: Tulcea, Constanţa, Caliacra şi Silistra.

Delegaţia română, condusă de Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, obţinură la Berlin independenţa statului, dar nu fu de acord cu schimbul de teritorii impus de ruşi.

Drept urmare ruşii mai tăiară din ofertă judeţele Caliacra şi Silistra.

(Cele două judeţe ale ,,Cadrilaterului” aveau să fie recuperate abia după campania militară din anul 1913. Atunci, când statele balcanice îşi obţinură şi ele independenţa, bulgarii încercaseră să împinga pe sârbi spre vest, iar aceştia cerură ajutor României. Armata română avea să ajungă atunci până la Sofia fără să întâmpine vreo rezistenţă.)

În 1878, după mai bine de 400 de ani de stăpânire turcă, Dobrogea era un ţinut sărac, arid şi depopulat. În faţa acestei situaţii primul ministru de atunci, Ion C. Brătianu, trecu la un susţinut program de populare şi ridicare economică a Dobrogei.

Transhumanţa avea loc între Carpaţi şi ţinuturile dobrogene de sute de ani, trecerea Dunării făcându-se pe la Vadul Oii, la vărsarea Ialomiţei în fluviu.

Regimul dur austro-ungar (mai ales în ceea ce priveste religia) îi determină pe mulţi ciobani ardeleni sa se stabilească în zonele de iernat ale turmelor.

Astfel în satele aproape pustii din zona Topologului, Urumbei, Baschioi, Ramazanchioi, Aigir-Ahmet, Coiun-Punar, s-au format vetre de sate ardelenaşti: Sâmbăta Nouă, Făgăraşul Nou, Măndra, Horia, Cloşca, Alba, Iulia etc.

Se spune ca primul ardelean din Ţara Făgăraşului care s-a aşezat în satul Topolog a fost Ion Dumbravă, cel care avea să întemeieze un întreg neam de Dumbrăveni.

Mulţi veterani ai Războiului de Independenţă, şi mai târziu ai Primului Război Mondial, au fost îproprietăriţi cu câte 10ha de teren arabil în Dobrogea, stabilindu-se astfel aici şi români din Oltenia, din zona Buzăului şi a Brăilei.

Actuala comună Independenţa s-a numit Baeramdede şi a fost înfiinţată în anul 1851 de către tătarii veniţi din Crimeea.

Comuna Viile fusese înfiinţată în anul 1750 de catre turci, sub numele Beilic.

La fel comuna Negrileşti s-a numit în trecut Carabaca,  Plopeniul-Cavaclar,  Scărişoara-Merdenenlipunar,  Movila Verde-Cazilmurat,  Petroşaniul-Chioseler,  Deleniul-Enizea,  Văleniul-Enisenlia,  Dumbrăveniul-Hairamchioi.

În anul 1821 mozaicul de populaţie arăta cam aşa: musulmani (47,58 la sută),  români (23,20 la sută),  bulgari (14,04 la sută), slavi (11,66 la suta).

În anul 1913 ponderea diferitelor populaţii se schimbase: români (57,85 la sută),  bulgari (13,45 la sută), turci (10,90 la sută),  lipoveni (9.50 la sută).

Vedere spre localitatea Niculiţel. În planul doi se vede culmea Piatra Roşie pe care ne-am abătut acum o oră.

Suntem încântaţi de peisajul din jur, dar şi de perspectivele dinspre Niculiţel şi bălţile Dunării, aşa că hotărâm să punem tabăra aici, pe o platformă înalta de deasupra satului.

Stocul de apă e pe jumatate şi nu ne-ar ajunge şi pentru întreaga zi de mâine. Cum am spus, în aceasta tura nu vom întâlni niciun izvor.

Împreună cu Florin şi Andrei coborâm pe un picior de munte până în localitate şi umplem cu apă proaspătă toate peturile.

Dar mai importantă decât apa ne-am gândit că va fi berea pentru această primă seară de tabără.

În sat se părea că timpul continua să băltească, fără un gând de a se mai scurge…

Am înţeles din prima că barbarul tocmai se întorcea din stepe…

Mare lucru şi cu privatizarea asta!…

Am găsit bere rece la un mic magazin chiar din partea de sus a satului, peste drum de cimitir.

Pentru apă a fost nevoie să coborâm mai spre centru.

La întoarcerea în tabără am fost întâmpinaţi ca nişte învingători. Sau ca nişte vânători întorşi cu tolba plină.

Masa s-a lungit mult în noapte şi dupa câte un gât de bere ne lansăm fiecare în tot felul de povestiri.

Apoi a răsărit o semilună subţire ca o seceră, iar poveştile începura să se depene la lumina stelelor…

Toţi stăpânitorii vremelnici ai Dobrogei veneau de la miazăzi. Doar stăpânitorul cetăţii Perislavului a venit de la miazănoapte.

Aproape o mie de ani au trecut de atunci, deci se poate vorbi despre el ca intr-o poveste…

Cum era un împarat şi o împărăteasă undeva, departe, la miazănoapte, ş-aveau un fecior pe care îl chema Sviatoslav…

Cum a murit stăpânul cel bătrân şi Sviatoslav, făcându-se crai peste ruteni, a pornit războaie cu popoarele de la Volga şi Don şi pe toate le-a biruit.

Căci acest Sviatoslav se zice că era un om grozav. Nalt şi întunecos la privire, cu barba lungă şi cu plete sălbatice.

Îmbrăcat cu blană de tigru şi mătăsuri, avea în mâna o sabie mare şi grea de bronz.

În anul 967, pe când era în plina putere şi numele lui plutea ca o spaimă în Răsărit, un bizantin ajunge la el din partea împăratului Focas şi-l cheamă împotriva bulgarilor, la Dunăre.

Cu bani bizantini Sviatoslav ridică o armata de zeci de mii de oameni, rade ca o vijelie toate aşezările de dincoace de Dunăre, năvăleşte asupra bulgarilor şi-i nimiceşte.

Atunci craiul acesta de legendă, care cutreierase drumurile lumii, dă peste o aşezare frumoasă la malul Dunării, locuri blânde, vederi fericite, şi-n vâltoarea care-l tot mâna, îi sosi într-o clipă de răgaz un gând de odihnă.

Îşi făcu aşezare aici. Cu hoardele lui clădi cetate şi palat. Săpă şi aşeza grădini mai la înălţimi, pe malul Dunării, aici la Prislava.

Doar că liniştea acestui tulburat suflat a ţinut doar pentru o clipă…

Pecenegii năvăliră în împărăţia lui de la miazănoapte. Co oastea sa, ca fulgerul se repezi la Kiev şi-i risipi.

Împărţii nemărginirea pământurilor celor trei feciori ai lui, iar el porni iar spre cuibul de la Dunare.

Dar aici bulgarii îi erau duşmani. Duşman îi era acum şi Zemisces, noul împărat al Bizanţului.

Trece peste toţi şi ajunge în inima împărăţiei, până la Adrianopole. Prăzile adunate le aduce la Prislava. Răgazul acesta avea să fie cel mai frumos din viaţa lui, dar şi cel de pe urmă.

Alt război cu bulgarii şi Bizanţul îl va purta spre Durostorum, iar când se reîntorcea spre palatul de la Dunăre peceneii îi aţinură calea.

Căzu în luptă. Curia, căpetenia celorlalţi barbari, îi puse piciorul pe piept şi-i reteză capul.

Palatul de la Prislava primi acum alţi oşteni. Alte cântări sălbatice răsunară.

Şi-n încăperile împodobite cu prăzi, la mese îmbelşugate, sta răsturnat Curia şi bea vinuri tari din tidva viteazului Sviatoslav ferecată cu aur şi argint.

(Despre cetatea Prislava, sau Proslăviţa, din localitatea Nufărul vezi imagini şi informaţii în Jurnalul meu ,,Dobrogea de Nord: călătorie pe o margine de fosta lume”.)

Apoi venirăm cu povestea mai aproape de zilele noastre…

Într-o călatorie făcută în Dobrogea anului 1914, Mihail Sadoveanu întâlneşte un neamţ bătrân, adus de ,,valurile” vieţii în acest capăt de lume.

Un om înalt, subţire şi drept, spune scriitorul, s-a ridicat din umbra unei sălcii. Era îmbrăcat în nişte straie vechi, însă destul de curate.

Afacut un semn cu degetul arătător câinelui, pe urmă şi-a scos din cap cu politeţe pălăria de pai cu boruri foarte late.

Avea o faţă cu trăsături fine şi ochii îi erau vii şi inteligenţi. Părul şi barba îi erau albe ca zăpada.

,,-Trăiesc foarte bine si sunt foarte mulţumit”, spuse domnul Franţ zâmbind cu tristeţe. ,,Numai aşa, câteodată, mi-e urât, şi-atunci îmi aduc aminte de scrisoarea lui Ovidiu, un alt dobrogean:

,,Parve, nec invideosine me, liber, ibis in urbem…”.

Aşa a trăit acest om o vreme pe grindul lui.Pe urma bătrâneţea şi reumatismele l-au îngenunchiat.

N-a mai putut să-şi îngrijească grădina, câinele Stop i-a murit, floarea rosie s-a uscat.

Ar fi murit şi el de foame, singur în bordeiul lui, daca nu dadeau nişte pescari peste el.

L-au ridicat şi l-au dus la o cherhana. Îi dadeau lipovenii pâine şi peşte.

Dar n-a mai trăit mult, s-a stins in scurt, luând cu el în mormânt taina vieţii lui…L-au dus oamenii şi l-au îngropat pe grindul pe care trăise vreme îndelungată.

Revărsările Dunării însă au mâlit pamântul, bordeiul s-a risipit, sălbăticia a cucerit grădina…

Nimenea n-are să mai cunoască nici locul unde odihneşte omul acela pe care cine ştie ce tragedii întunecate l-au gonit din lumea civilizată în aceste singurătăţi…

Şi încă una tot de la Sadoveanu citire…

Ivan Maiorul fusese un ofiţer în marea împărăţie a ţarilor, deci un nobil.

Crescuse cu dădacă, apoi cu un guvernant franţuz.

Făcuse şcoala militară a nobililor şi ieşise cu munlă mândrie, strălucindu-şi la soare galoanele şi sunându-şi pintenii.

În focul tinereţii, citise istoria războaielor lui Napoleon, şi fusese fermecat de ea, ca şi inaintaşii lui, osteni care luptaseră la 1812cu marea armată.

Începuse să se învârte în saloane, recitând versurile poeţilor romantici ai Franţei şi şoptind vorbe dulci demoazelelor cu zulufi.

După o vreme s-a insurat şi a avut copii. A luat parte la războaiele împărăţiei şi a înaintat din treapta în treapta până la gradul de maior.

Dar în tulburările care frământă necontenit împărăţia sfintei Rusii s-a găsit amestecat într-o zi şi maiorul Ivan.

Tovarăşii lai au fost prinşi şi mulţi au suferit pedeapsa morţii. El a izbutit să fugă, dar în urmă numele lui a fost hulit, şters din cartea nobililor. Pentru împărat şi ţara lui el a fost ca mort.

Ca biet fugar, sărac şi necăjit, pe care îl chema simplu, Ivan, a ajuns dincoace de Dunăre şi şi-a pierdut urma.

O vreme a trăit din puţinii bani pe care îi luase cu el. Pe urmă trebuia să moară de foame. A privit la mâinile lui albe, apoi s-a hotărât si a pus mâna pe lopeţi. A intrat în bălţi cu pescarii lipoveni.

A fost greu începutul, dar era om voinic şi s-a deprins cu vremea. Şi-a lăsat barbă mare, iar mâncarea i-a fost ca şi a tovarăşilor de muncă: pâinea neagră şi cele două-trei mâncăruri de peşte.

Uită de furculiţă şi deprinse a sorbi borşul din cofiţe de lemn.

După ani de zile, în vremuri mai noi, începură să răzbată şi  prin balţi veşti din lumea civilizată. Alţi pribegi din sfânta Rusie venira acolo şi sporira veştile.

Într-o zi, pomenind cu sfială numele său unuia dintre pribegi, află cu uimire ca familia sa răzbise vremurilor şi că unul din băieţii săi ajunsese general mare, guvernator la Odessa.

A rămas gânditor şi trist, a tânjit o vreme, apoi a plecat la Odessa.

A intrat la guvernator. A văzut un om impunător, cu fireturi şi decoraţii de general. Avea o căutătură aspră şi poruncitoare:

,,-Ce vrei, moşule?…”

,,-Apoi eu sunt Ivan, Maiorul…”

Băiatul s-a sculat repede şi a venit să-l cuprindă pe părintele pierdut.A avut răbdare să-i asculte toată istoria nenorocirilor, apoi pescarul bătrân a revăzut saloane aurite şi mese bogate…

Dar ciubotele mari îi alunecau pe parchet, nu mai reuşea să se slujeasca de furculiţă si nici mâncarile nu aveau gustul borşului pscăresc din bălţi…

A facut ce-a făcut şi s-a întors înapoi între gârle, la baba lui, şi acolo, într-un amurg de toamnă, a murit, pe când vântul scutura frunzele lungi ale sălciilor şi le aşternea pe apa neagră şi stătută.

———–

Pe meleagurile acestea dobrogene pe care neamurile s-au strecurat unele după altele şi nu s-au aşezat, nu s-au născut nici legende, nici cântece. Şi nici superstiţii s-ar putea spune că nu sunt. În luptă permanentă cu elementele naturii omul a încercat să-şi simplifice viaţa.

Mintea lui n-a născocit stafii şi stigoi, imaginaţia lui n-a avut nevoie să creeze fantome.

Nici balade cu haiduci nu vom găsi în Dobrogea. Asta şi pentru că în vâltoarea vremurilor pământurile astea n-au avut tihna să ridice boieri…

Andrei Raftopol, prietenul împreună cu care am adus la lumina zilei multe dintre minunile Dobrogei.

De sub pânza cortului am auzit ţipătul unei bufniţe, speriată parcă şi ea de propriul strigăt…

Apoi s-a auzit primul cântat al cocoşilor din sat…

Am refăcut în minte linia traseului parcurs în prima zi.

O dimineaţă însorită, fără rouă, deci cu corturi uscate, parca ne da aripi.

Strângem tabăra şi ne pregătim de plecare.

Platoul de la Teiul Frânt, unde am avut tabăra legănată şi în vis de poveşti.

Dincolo de culme, pe faţa sudică, intrăm într-o pădure matură, bine protejată şi fără tăieri de arbori.

Identificăm exemplare de carpen, tei, frasin, jugastru si cireş sălbatic.

Pe jos covor de leurdă înflorită.

Traseul nostru, abia perceptibil ca o culme domoală, coboară uşor spre şaua vasta a pasului Dervent.

Suntem însoţiţi de marcajul forestier cu două benzi roşii verticale, limită a doua unităţi de producţie.

Aici e borna cu nr. 50 din colţul ,,unităţii de producţie” III.

Am mers mai bine de trei ceasuri prin raiul acesta verde.

Într-o zonă înconjurată de văi mai adânci am găsit fortificaţii sub forma unui val de pământ orientat spre vest, probabil din perioada romano-bizantină.

Câteva formaţiuni tumulare şi părelnice ziduri de cetate erau complet năpădite de pădure.

Pe noi zona nu ne-a derutat numai din punct de vedere arheologic, ci ne-a abătut şi de la marcajul traseului nostru.

Prima bornă gasită după această rătăcire indica faptul ca suntem mult în interiorul ocolului silvic Nifon, lucru care nu ne-a venit prea bine.

Raiul din codrii dinspre Nifon.

Depăşim zona cu fortificaţii (pe care le bănbuim că fac parte din artera mediană de drumuri mai sus numită, adica segmentul de drum roman dintre cetăţile Ibida (Slava Rusă) şi Noviodunum (Isaccea).

Din pasul Dervent urcăm în culmea Boclugea şi în locul multaşteptatei belvederi suntem întâmpinaţi de o junglă de cucută de până la 2m înălţime.

Mai bine de un ceas ne-a luat să străbatem marea de buruieni…

De la tulpinile zdrobite ni s-au înverzit bocancii, iar polenul stârnit de noi ne pătrundea până în rărunchi, dându-ne o senzaţie de înnec, urmată de o tuse zdravănă. D-aia de te ţii de gard…

Aproape de vârful Boclugea 411m alt., cel mai înalt din arealul Niculiţelului, pădurea se mai răreşte şi face loc şi unor cărărui.

Ajungem să vedem şi cerul printre ramurile de stejar pitic, cărpiniţă şi mojdrean.

Un exemplar de saschiu alb, prin poienile înflorite cu saschiu albastru.

Poteca ocoleşte prin stânga vârfului Boclugea şi odată ieşiţi din zona de silvostepă, se deschid zările spre dealurile Delictaş, Consul şi Deniztepe.

Astea vin la pachet cu o căldură aducătoare de năduşeli.

Spre stănga se văd casele din localitatea Valea Teilor şi eoliana singuratica de deasupra satului.

Ca de fiecare data Adriana scotoceşte toţi şerpălăii.

Aici avem un exemplar grozav de ,,balaur dobrogean”.

L-am estimat cal la vreo 2m lungime şi o grosime cam ca la încheietura mâinii.

După ,,metoda struţului” băietanul şi-a vârât capul într-o tufă de iarbă sigur că nu-l mai vede nimeni.

După 4 ore de junglă de nepătruns, plimbarea pe culmea prelunga a Boclugei devine o plăcere…

Acolo unde solitudinea nu aduce singurătate, ci cel mult un dram de melancolie…

Culmea pe care o urmăm se vălureşte până în zare şi pare să ne conduca până în mijlocul depresiunii Horia, ţinta calatoriei noastre.

Sub versantul stâng Valea Teilor devine o depresiune alungită, având de cealaltă parte coama semi-împădurita a porcoavei Delictaş, locuri cunoscute noua din tura făcută de Paşte.

În plan mai depărtat se distinge profilul conic, inconfundabil, al Muntelui Consul.

Se vede treaba că turma asta de capre o duce mult mai bine decât suratele întâlnite spânzurate pe povârnişurile sterpe ale Priopcei.

Mai avem mult păna la capătul culmii, dar ziua se apropie de sfârşit şi noi trebuie să găsim un loc bun în care să punem tabăra.

Străbatem şei largi şi muchii cu iviri de roci porfirice, geologic zona asemănându-se cu cea de pe Consul.

Găsim o şa mai adăpostită de vânt şi întindem corturile.

Suntem deasupra satului Floreşti şi pentru a reface rezerva de apă (dar mai ales de bere) coborâm în lume in formaţia deja consacrată cu o seară mai devreme, cu Florin în frunte.

Ca şi seara trecută, aveam sa constatăm că berea se găseşte mult mai repede decât apa de la fântână.

Pentru apă trebuie să intrăm în curtea unui gospodar.

Străbatem satul Floreşti în lumina lină a înserării.

Din sat corturile nu se văd, ele fiind dincolo de culmea golaşă.

Eugenia şi Adriana pregătesc şi o supă, lucru care împinge masa dincolo de asfinţitul soarelui.

De fapt noua ne era mai mult sete decât foame.

După masă încercăm să reînnodăm firul poveştilor neterminate aseară…

Se pune întrebarea ,,De ce liderii comunişti n-au avut astatui ecvestre?”

Alunecăm spre glume şi bancuri, apoi revenim, firesc, la poveştile cu oamenii vechi ai Dobrogei…

Acum turcilor dobrogeni li s-au risipit satele şi numai cimitirele pustii le-au rămas prin tot locul…

Oameni buni şi blânzi altfel. Ei nu ştiau de crâşma şi trăiau cu duhul blândeţii.

La ei, noaptea, rămânea plugul pe brazdă şi vitele pe câmp.

Dar când au năvalit ai noştri, românii, apoi nu mai mergea aşa. Se fura, domnule… Nimeni nu ierta nimica… Dar stiu şi eu?… Poate astfel plateste datorii mai vechi, bietul român.

Bulgarii mai vechi din Dobrogea priveau întunecos înainte-le, cu ochi mici sub sprincene stufoase, cu obrazurile arse umplute de blana bărbilor.

Păşeau rar, voinici şi scunzi, aveau ceva piatros în toată înfăţişarea lor.

Nu se opreau, nu stăteau de vorbă. Se duceau în treaba lor, cu căciula pe ochi, în straiele lor mohorâte.

Lipoveanul trăieste pe plăvi şi-n cotloane, ascuns. Acesta-i mai mare hoţ decât toţi. El îşi face cruce şi-l roagă pe Dumnezeu să-l ajute la furat…

În 1878, când în Dobrogea a venit administraţia românească, i-au aflat pe lipoveni fară preoţi. Aveau biserici, dar n-aveu popi. Ei îşi spuneau ,,bezpopoviţi”, adică fără popi.

Când a fost să se facă recesământ si să se vaccineze, un sat întreg a fost părăsit de ,,moscoviţi”.

,,-Noi nu suntem contra. Dar la noi în cărţi este scris că are să vie vremea când Antecrist se va arăta pe pămqnt, între oameni. Şi el vine cu catastif mare şi scrie pe oameni, şi le pune pe mâna pecete. Pe care-i scrie şi-i înseamna cu pecete, îi duce Antecrist la iad, la foc vesnic.”

Obiceiul lipovenesc de a însura băieţii de mici e adus din mijlocul Rusiei, de unde sectarii aceştia au fugit.

Bătrânul Chiprian, tatăl lui Petruşca, ne vorbea cu atâta blândeţă şi dragoste despre singurul fecior, despre averea batrânilor si despre toate…

Nu spunea însă că are ca femeie o bătrâna istovită de muncă şi de bătăi, cu obrazul negru şi mădularele uscate…

Nora pe care o aducea în casă nu era pentru Petruşca, ci pentru el.

Petruşca va creste şi el si nevasta i se va ofili în vremea asta.

Când Petruşca va fi bărbat, Chiprian va fi bătrân. Petruşca îl va bate şi pe tatăl său, va bate mai ales şi pe nevastă-sa de câte ori se va îmbăta,-şi când băiatul lui cel dintâi va avea treisprezece ani, şi el, la rândul lui, văzându-şi nevasta searbădă ca o momâie, îşi va aduce aminte de fapte plina de înţelepciune a bătrânului Chiprian…

Oamenii acestia poarta şi un nume deosebit în limba rusească, o vorba care s-ar tălmaci pe româneste cu ,,norari”.

Oameni plini de păcate… Se spune ca odata, într-un sat rusesc, popa se chinuia împreuna cu oamenii să urca cu frânghii, pe scripeţi, un clopot în turnul bisericii…

Ţipau, se încordau, degeaba, clopotul nu se da ridicat.

Se gândi popa si zise: ,,-Să se deie norarii la o parte!”

Şi cănd ceilalţi enoriaşi şi-au făcut cruci mari şi au scuipat în palme, au izbutit singuri sa ridice clopotul.

Viaţa lipovenilor, a acestor întunecoşi muncitori, se petrecea între băutura de la crâşmă şi bătăile crunte de acasă.

Aceştia nu cunosc o simţire mai luminoasă, dragostea tinereţii ca la poloni, ori ca la românii noştri. Pentru ei dragostea este ceva animalic, ca si băutura, ca şi mâncarea.

O noapte cu luna, o melodie de privighetoare, o margine de apă cu luncă, n-au pentru ei niciun înţeles.

Călugarul lipovean, se povesteşte, îşi anina de grindă, deasupra patului, o frânghie. Şi toată noaptea se frământă, ridicându-se pe frânghie, zvârcolindu-se şi ţinându-se de ea cu amândoua mâinile, pentru ca netrebnicul trup să nu găsească hodină şi sufletul sa fie ferit de necurata întrupare a iadului.

,,Bezpopoviţii” aceştia, singuri, strânşi în jurul unei biserici fără slujiror, se însurau, botezau copii, mureau şi pângeau de durere că nu au pe cineva să le rostească sfintele rugaciuni ale creştinilor…

În durerea lor atuncea furau un preot, îl aduceau într-ascuns în sat, îl puneau în grabă să facă slujba sfântă, să binecuvânteze unirile, să boteze odraslele, să cânte veşnica pomenire pe morminte, apoi tot într-ascuns, după ce îl încărcau aşa cu pacatele lor, îl duceau undeva într-o padure şi-l sugrumau, ori îi dadeau drumul sub gheţurile unui râu…

Neam de oameni sălbatici şi răi.

————-

Acum, aflând sfârşitul atâtor poveşti, Dobrogea asta semănă din ce in ce mai mult cu un cimitir. O groapă comună a tuturor neamurilor.

Dacă lumea asta mare a asemăna-o unui sat, în acest sat Dobrogea n-ar putea fi centrul, de unde se dau porunci… n-ar fi târgul, unde se numără galbenii… n-ar fi zidurile, pe care veghează apărătorii…

Într-un Sat Universal, Dobrogea n-ar putea fi decât cimitirul părăsit de pe dealul sterp de dincolo de ape…

Iar realitatea acestui peisaj ros şi el de vremuri nasc în drumeţ o nesfârşită şi sfâşietoare melancolie.

Aici a înflorit civilizaţia vechilor greci, dar şi biciul de pedeapsă adus de barbari din stepele Asiei…

Aici au răsărit din zare, dar repede s-au stins, neamurile celţilor, agatârşilor, sciţilor, bulgarilor, avarilor, slavilor, pecenegilor, turcilor selgiucizi, tătarilor…

Aici au trăit o vreme, pribegi, şi s-au stins nestiuţi de nimeni Jhon-englezul, Desire Adrian-franţuzul, Ibrahim-turcul, Franţ-neamţul, Ivan Maiorciuc-rusul… Urmaşi în tristeţe ai lui Ovidiu Naso-latinul.

Ceva rămâne neschimbat din veac, fără măriri şi fără coborâşuri, mereu egal cu el însuşi: câtecul tremurat al greierului, ascultat în fapt de seară, după caz, prin pânza  groasă a corturilor venite din stepe, ori prin pânza uşoară a unui mai nou Huscky, ori Hannach…

Noaptea a fost liniştită. Fără pădure dimprejur am fost nevoiţi să mai aşteptăm încă o noapte cântecul privighetorii.

Dimineraţa, după ce strângem tabăra, părăsim culmea golaşă pentru că urmata până la capăt ne-ar fi lăsat într-un câmp arat, la vreo 5km de localitatea Horia.

Privim in spate întregul traseu al acestor doua zile…

Revenim cu toţii în satul Floreşti.

Şi fără a părea resemnaţi, prindem drumul drept şi lung, aşa, pe măsura lungii noastre călătorii.

Bibliografie;

M. Sadoveanu: Privelişti dobrogene (1914)

C-tin C. Giurăscu: Istoria românilor (1932)