Munţii Tătaru: Culmea Cetăţuii (Munţii Buzăului)

   În amintirile noastre, atunci când visăm cu ochii deschişi, locurile dragi ale copilăriei, ori aleea cu bănci din complexul studenţesc, toate capătă în imaginarul nostru dimensiuni şi străluciri care ne vor dezamăgi atunci cănd vom reveni după mai mult timp. Totul e mai mic, mai înghesuit, mai strâns în sine, mai lipsit de strălucire şi suntem gata-gata s-o luăm ca pe un afront personal… Băi, care mi-aţi răvăşit lucrurile astea?!…

   Am pornit în tura de pe culmea de dincolo de barajul de la Mâneciu luând-o nu prin centru şi pe la biserică, ci pe străduţele din capatul satului, pe unde ne strecuram când dispăream de acasă şi mă alăturam prietenilor pentru a merge la gârlă la Teleajen.

   Am găsit Uliţa şi Malul lui Gogan la fel întortocheate, dar asfaltate şi cu canalizare pe mijlocul străzii.

   Ieşim dincolo de biserică, la podul pe care trecea odată linia de decovil spre Cheia.

   Dacă acum i-am urma traseul în jumătate de ceas am ajunge pe coronamentul barajului.

   De pe baraj am avea o frumoasă deschidere spre avalul văii Teleajenului şi spre Râpa Roşie, de pe versantul drept al culmii Cetăţuii.

   Barajul, ridicat din anrocamente şi cu miez de argilă uscată, are o înălţime de 75m şi o lungime a coronamentului de peste 750m.

   Lipită de malul stâng al văii e centrala electrică, cu o putere instalată de circa 10Mw.

   (Complexul hidroenergetic de pe Teleajen mai cuprinde încă trei centrale: Izvoarele, de 16Mw, Vălenii de Munte 10Mw şi o microhidrocentrala în aval de Vălenii de Munte de doar 0,85Mw.)

   Clădirea hidrocentralei de la Mâneciu şi o parte a canalului de fugă.

   De data aceasta noi urcăm pe podul de care aminteam doar pentru a vedea prima parte a culmii Cetăţuii şi satu Chiciureni aninat prin poienile sale.

   Coborâm pe drumul de pe sub pod şi traversăm albia majoră a râului, acum puternic antropizată şi mult diferită de cum o ştiam eu din drumurile pe care le făceam cu părinţii atunci când coseam iarba ori strângeam fânul din grădina pe care o avem pe coastele Chiciureniului.

  Nici puntea de peste râu nu mai e cea stiută de mine…

   Chiciureniul e unul din satele relativ noi ale Mâneciului (începutul sec.19) şi la începuturi purta numele de Chiciura Şoimului.

Casă veche, cu pridvor pe două laturi.

Vine iarnă grea. Indienii strâng lemne…

   Casă din partea veche a satului, având pivniţa la nivelul solului.

   Pridvorul înalt duce cu gândul la ,,culele” din Oltenia şi Mehedinţi.

   Fântâna cu troiţă de unde luam apă atunci când urcam la fâneaţă.

   Ştiam că nivelul apei e aproape de ghizduri, dar după această vară secetoasă am avut surpriza să găsim fântâna secată.

   Îmi amintesc cum şi acasă pânza freatică începe la mai puţin de 1m adâncime, astfel că în fiecare primăvară aveam un izvor puternic chiar în pivniţă, drenat şi trecut pe sub grajd printr-o ţeavă veche de când casa.

   Ieşim din sat pe drumul cu humă, străjuit pe părţi de tufe de cătină.

   Locurile priporoase mă înfioară şi acum, amintindu-mi de episodul din fiecare an când coboram pe aici carul cu fân.

   Căruţaşul încerca să ţină caii de căpăstru, tata se agăţa cu furca de o parte sau de alta pentru a echilibra carul ce se scutura în draci, iar mie mi se rezerva de fiecare data sarcina cea mai periculoasă: să apăs frâna cu piciorul, stând agăţat cu mâinile de lanţul prăjinii.

   Şi uneori căruţa cu fân se mai şi răsturna…

La fân? Nu, la lemne…

Luăm înălţime şi peste coroanele ulmilor şi jugaştrilor vedem pentru prima oară şi casele din Mâneciu Ungureni.

   Ieşim la culmea de deasupra lacului de acumulare.

   Aici vine şi drumul care trece peste baraj, dealtfel o ruta tot mai frecventată de drumeţi, devenită ,,clasică pe Carpaţi.org.

   Dincolo de Valea Telejenelului vedem poienile de la Eforie.

   Peste piciorul de munte împadurit se adânceste Valea lui Dumitru, loc pe unde un foarte nou traseu turistic (marcat cu cruce albastră) urcă pâna la Vârful Clăbucetul Mâneciului.

   Atâta că toţi cei care ajung prin aceste locuri se îndreaptă de fiecare dată spre nord, vizând feţele sudice ale Vârfului lui Crai şi mai departe spre Cimitirul Eroilor şi pasul Tabla Buţii.

   De data aceasta noi prindem culmea Cetăţuii şi ne îndreptăm spre sud.

   Ajungem în punctul cel mai înalt al traseului de azi şi privim spre baraj, pe care l-am lăsat în urmă deja.

   Văzut de aici, se înţelege de ce, după umplerea lacului de acumulare, iarna mai ales, prin satul nostru bat vânturi reci, necunoscute de locuitori în trecut, când curenţii reci coborau de pe munte urmând firul adânc al văii Teleajenului.

   Mai în spate se văd cei doi ,,străjeri” ai locurilor, Poiana Lungă (Magura Mâneciului) şi Poiana Mare (cea cu releu).

   Din vârful proieminent pe care am stat coborâm spre est, spre valea Drajnei.

   Pe partea cealaltă a văii vedem primii muncei ai masivului Zmeuretu.

   O altă perspectivă asupra culmii ce duce la Vârful lui Crai. Văzută dinspre est. Ori sud-est.

   Culmea noastră se dovedeşte a fi uşor de parcurs, dar necesită puţina atenţie la urmărirea strictă a interfluviului, căci altfel, o ramura spre dreapta la fel de înaltă, se închide exact deasupra Râpei Roşii.

   Odată rezolvată şi această problemă de orientare, ajungem într-o zonă mai limpede, cu livezi de pruni şi de meri.

   Poposim la umbra unui măr creţesc plin de rod şi scoatem mâncarea din rucsaci.

   Ajungem în dreptul satului Mâneciu Ungureni. Se vede bine centrul şi strada principală, care în vocabularul localnicilor se ridică la pretenţia de Bulevard.

   Mâneciu se afla aşezat exact la contactul dintre Carpaţii de Curbură şi dealurile subcarpatice, dispus pe cele 4-5 terase de pe dreapta Teleajenului.

   (Într-o serie de trei Articole am vorbit aici despre formarea celor două sate, Ungureni si Pământeni.)

   Aici aş mai adăuga că populaţia Mâneciului este formată într-o majoritate de 99,93 la sută din români şi numai 0,07 la sută…

   Unguri, saşi, ţigani, turci?… Nici vorbă.

   Greci. Câteva familii refugiate aici în anul 1952, ca urmare a războiului civil din ţara lor.

   Apoi 98,15 la suta din localnici sunt ortodoxi. Doar câteva familii de adventişti…

   Entuziasmul se mai domoleşte când aflăm că o particica de numai 1,5 la sută din suprafaţa localităţii e deţinută de terenul arabil.

   O troiţă de pe marginea traseului de culme, devenit pentru o vreme chiar drum, ne aminteşte că am ajuns în locurile prin care se trece cu piciorul din satul Ceraşu (de pe valea drajnei) înspre Mâneciu Ungureni.

De aici cărarea de legătură dintre cele două sate coboară spre Teleajen.

   O privire în urmă, spre baraj şi mai ales spre culmea golaşă a munţilor Grohotiş.

   Se distinge în dreapta vârful Grohotiş, iar mai spre stânga vârful Ulita. (Nu Uliţa.)

Ajungem în locuri prin care livezile sunt împrejmuite, semn ca e posibil să trecem pe lânga casele din Costeni, un alt sat mai retras al Mâneciului.

   Aici avem norocul să primim nişte apă rece de la o fântână nesecată. Rezerva noastră era pe sfârşite şi finalul turei nici nu bănuiam cât e de departe…

   (,,A bănui”-verb ajuns la noi din vremea haiducilor = ,,a stoarce de bani”

   Sau cum se exprima Toma Alimoş:

   ,,Dalelei!..” Adică: ,,Dă-le lei!… Scobeşte repede nişte lei!…”)

   Spre stânga se văd casele din Ceraşu, localitate formată şi ea din mai multe sate: Valea Borului, Valea Tocii…

   Suntem atenţi ca nu cumva vreun drum să ne coboare spre valea Drajnei.

   În spate se zăreşte vârful Cetăţuia 710m alt., prima ţintă a călatoriei noastre de astăzi.

Brânduşe de toamnă prin poienile de deasupra Ceraşului.

Case din Ceraşu şi valea Drajnei secată complet.

   De aici se vede bine cumpăna de ape pe care o vom urma pe direcţia sud. Cu soarele în faţă.

Pe culmea Cetăţuii.

Patru dintr-o rădăcină.

Se pare că am trecut de Mâneciu şi am ajuns în dreptul localităţii Izvoarele.

O ultimă privire spre valea Teleajenului. În spate distingem vârfurile grohotiş şi Bobu Mare.

   Trecem printr-o padure de molid. După o pauză de răcorire ieşim din nou la soarele necruţător şi străbatem o rarişte de salcâmi.

Altă pădure greu de trecut. Ieşim la lumină nadăjduind că nu am rătăcit drumul cel bun.

   Apoi se întâmplă ceva minunat… Cărarea noastră se adânceşte într-o pădure răcoroasă, în care distingem o diversitate de arbori, cireşi sălbatici, tei, ulmi, fagi, carpeni…

  Simţim că ne apropiem de vârful Cetăţuia.

   Cumpăna de ape se îngustează până devine o potecuţă, iar versanţii devin şi ei tot mai abrupţi.

   Ne asteptăm ca sub zidul cetăţii să dăm peste un pod ridicat…

   N-a fost niciun pod, iar ,,zidurile cetăţii” le-am urcat cu greu, alunecând pe pantele priporoase.

   Altitudinea absolută a vârfului Cetăţuia de 710m poate nu spune mare lucru, dar o altitudine relativă de circa 300m faţă de împrejurimi face din locul acesta un bun punct de observare la intrarea celor două vai în zona de munte.

   Se pare că de acest lucru au ţinut cont şi vechii daci, care au ridicat aici o cetate.

   Se presupune că aceasta ar fi cetatea Ramidava de care aminteşte învăţatul grec Ptolemeu (87-165 d. Hr.) în lucrarea sa ,,Geographya”.

   Tot de aici şi numele dacice ale râurilor Teleajen-,,Ordissos” şi Ialomiţa-,,Naparis’.

   Numele cetăţii continuă să se păstreze în documentele vremurilor ce vor veni, astfel că el apare şi în harta lui Guillaume Sanson publicată la Paris în anul 1650.

   Căutătorii de comori şi-au încercat norocul şi aici, dar săpăturile făcute pe platforma pe care ne aflăm şi noi acum n-au dat la iveală decât cioburi de vase de lut din epoca bronzului , aparţinând Culturii Monteoru.

   În anul 1950 s-au descoperit pe vârful Cetăţuia patru piroane de cupru.

   Totuşi perioada de înflorire a cetăţii a fost în a două epocă a fierului, deci în vremea dacilor de dinainte de Decebal.

   Acum zona fiind complet împădurită, nu putem surprinde cu aparatul de fotografiat decât marginea circulară a platformei din vârf.

   Vedere spre est.

Vedere spre nord.

Urmăm conturul platoului şi pe direcţia sud prindem un picior de munte care dă din nou impresia ca ar fi fost o veche cale de acces la cetate.

   Mai jos coborâm la întâmplare peste izlazurile pustii.

   E greu să ne controlăm paşii obosiţi, mai ales că gândul rămâne undeva în urmă, la umbra răcoroasă de pe vârful Cetăţuia. Şi acolo am terminat şi apa de băut…

   Firişorul de apă al Drajnei are culoarea galbenă, culoare dominantă în aceasta toamna secetoasă. Sau poate galbenul ăsta vine de la mâzga aproape uscata de pe piatrele prundişului.

   Cu toate ca am fi putut trece usor apa prin vad, ne lasăm puţin la vale şi trecem pe o punte pe cabluri.

   O casă părăsită din marginea localităţii Drajna de Sus.

   Urcăm pe lângă gardul şcolii şi ieşim repede la drumul asfaltat.

   E prima dată când ajungem prin satele de pe valea Drajnei şi, suntem norocoşi, găsim imediat indicatorul spre castul roman de la Drajna de Sus, obiectivul pentru care ne-am abătut până aici.

   Mai mult, ruinele căutate sunt într-o grădina împrejmuită, chiar peste drum de şcoală.

   Şi, iată, avem si şansa să găsim arheologii la lucru.

   Ne strecurăm prin poarta întredeschisă şi înaintăm prin iarba cu urme de la roţile roabelor cu pământ.

   Dăm bineţe şi cerem permisiunea să facem câteva fotografii. Cineva mă îndrumă spre domnul profesor care răspunde de actualele lucrări.

   Mă prezint şi îmi declar intenţia de a face cunoscuta pe un sait de munte existenţa ruinelor acestui castru roman.

   ,,Domnule Cepoiu, aţi mai venit cu fotografii şi de la siturile de la Halmyris şi Prislava… Cu fotografiile dumneavoastră şi cu munca mea de cercetare alţii au publicat articole şi au întocmit lucrări de licenţă…”

   Acum mi se recomandă să trag câteva cadre mai generale, lucrările şi comunicările ştiinţifice nefiind finalizate.

   Castrul roman de la Drajna de Sus a fost ridicat în anul 101 d. Hr., cu dublul rol, acela de a supraveghea cele doua căi de trecere a munţilor spre Ardeal (drumul roman de pe la Slon şi drumul militar de pe valea Teleajenului şi Telejenelului), cât şi de a controla eventualele revolte ale populaţiei dace din zonă, care oboşnuia să se alieze cu luptătorii roxolani din zona Buzăului.

   În perioada de domnie a împăratului Traian aici erau detaşate unităţi din legiunile romane cantonate în cetăţile dobrogene.

   Castrul a fost utilizat de romani până în anul 118 d.Hr., iar după retragerea aureliană, pe dealul acesta, numit Grădişte, a continuat să existe o intensă locuire a dacilor.

   Deci să recapitulăm…

   Pe acest lung picior de munte al Tătarului s-au descoperit ruinele a 4 cetăţi:

   1. Castrul roman de la Drajna de Sus

   2. Cetatea dacică Ramidava

   3. Cetatea vămii de la Tabla Buţii ridicată de austrieci la 1736-1739

   4. Cetatea Cruceberg ridicată de cavalerii teutoni în anul 1211 pentru stăvilirea invaziei cumanilor.

    Până la Vălenii de Munte sunt vreo 9km.

   Pentru a ne creşte şansele să fim luaţi de un maxi-taxi mergem până la intersecţia cu drumul care vine de pe valea Buzăului.

   La peco din Vălenii de Munte sărim în cursa de Mâneciu şi într-o jumătate de ceas suntem din nou acasă.

   Câte o bere rece sfârâie pe gâturile uscate… Îmi dau seama că mie istoria îmi face sete…

   Ni se povesteşte că în timp ce Bogdan şi Lucian tăiau lemne cu drujba, Adriana cea mică a dat să coboare pe scara de la podul cu fân cu braţul plin de pisoi.

   A alunecat şi cum nimeni nu o auzea cum plânge şi ţipă (mai mult de sperietură) a dat fuga la mamă-sa în casă.

   Şi ca să se facă auzită a trebuit să închidă şi uşa şi fereastra…

   Ce sculă nesuferită drujba asta!…