Muntii Rila(1): Circuitul Celor 7 Lacuri

Diferenţa dintre un pelerin şi un peregrin este una ca de la cer la pământ.

În vechea Romă peregrinul era un străin care umbla prin lume. De cele mai multe ori fără niciun fel de treabă. Peregrinii nu erau alungaţi. Cum aceştia nu făceau rău nimănui, ei rămâneau, la o adică, doar nişte surse de noutăţi, nişte ferestre deschise spre alte lumi.

Din peregrini s-au născut în evul mediu menestreii. Menestreii erau nişte peregrini cu sculele la ei.

Mergând cu gândul mai departe, nu e prea greu de intuit cam cine ar fi peregrinii timpurilor noastre… Cei care şi acum mai vântură lumea asta fără niciun rost. Cei despre care se spune, la modul peiorativ, şi pe nedrept, că umblă ,,fleaura”, ori ,,harhangeaua”, că umblă ,,pe coclauri”, ori ,,prin bozii”, ori că ,,balauresc”.

De partea cealaltă, pelerinul este omul însetat de miracol. Miracolul face parte, strict, din esenţa omului. În natură nu există miracol.

Poate că apetitul omului pentru miracol vine dintr-o nostalgie pentru vremurile când el avea multe lucruri pe care nu le înţelegea.

Omul este o fiinţă impresionabilă. Îşi doreşte lucruri care să îl uimească.

Şi cum viaţa cotidianănu-i mai oferă mare lucru în această direcţie, omul merge el însuşi în întâmpinarea miracolului. Iar această înfăptuire poarta numele de pelerinaj.

Pelerinul pleacă la drum cu aşteptări mari. Şi pentru a spori şansele de producere ale miracolului, pelerinul îi vine în întâmpinare cu propriile eforturi.

Urcă în genunchi şi coate un întreg munte, posteşte, se roagă, se flagelează sufleteşte şi trupeşte.

Paradoxal, credinţa creştină nu cere credinciosului aceste lucruri. Esenţial e doar să crezi. Esenţial e să fii în cunoştinţă de cauză şi să înţelegi. Astfel, nu încape comparaţie între un teolog doxat şi un pusnic analfabet, între o frumoasă studentă la teologie şi o babă cu genunchii zdreliţi şi cu fruntea lipită de sipetul cu moaşte.

Şi totuşi, toţi aceştia au un lucru în comun: ritualul.

În plan exterior credinţa se manifestă sub forma unor ritualuri.

Dar ritualul poate fi şi un demers laic. Parcurgerea unui traseu, de obicei în circuit, pe la anumite monumente ale naturii, prin habitatele unor anumite specii, poate fi văzut şi ca un pelerinaj prin marele templu al naturii.

Am pornit în parcurgerea Circuitului Celor 7 Lacuri ca într-un demers iniţiatic. De parcă urma să întâlnim, pe acolo, pe undeva, între cer, ape şi pământ, pe Manittou, pe Shiwa ori pe Budha. Pe unul din aceştia mari, care, doar la o simplă contemplare, să ne poată face, dacă nu mai înţelepţi, măcar un pic mai buni.

Numele Munţilor Rila vine de la străvechiul nume dat de traci: Roula, care însemna în limba lor: ,,Munţii plini de ape”. Mai târziu slavii au adaptat numele după graiul lor şi i-au spus: Rila.

Masivul Rila este unul dintre cele mai însemnate din zona balcanică, iar la nivel european, într-un top al înălţimilor, Rila se situiaza pe locul 6, după Caucaz, Alpi, Sierra nevada, Pirinei şi Etna.

Pe întinderea Munţilor Rila au fost desemnate câteva Rezervaţii naturale, printre care: Skakavitsa, Rilomonastirska Gora, Cele 7 Lacuri, Rezervaţia Centrală (Musala), Parangalica (în sud), Ibar (în est) etc.

După cum îi spune şi numele, Rila este un adevărat castel de ape, râurile care îşi au izvoarele aici plecând radiar: Iskar spre nord, Maritsa spre sud-est, iar Struma spre sud-vest.

O bună cunoaştere a muntelui ar necesita o tură cu cortul de cel puţin o săptămână, şi asta doar pentru a străbate creasta principală de la vest la est, să zicem, urmând magistrala alpină europeană marcată cu bandă roşie şi notată E4.

Noi mai aveam la dispozitie numai trei zile, aşa ca ne-am limitat să atingem numai două dintre cele mai reprezentative obiective din masiv: Circuitul Celor 7 Lacuri ăi Vârful Musala.

Sosiţi încă de ieri de după-amiază la Cabana Pionerska, ne-am simţit aici ca într-o tabără. Dormitorul nostru era perete în perete cu ,,Kanţelaria”, aveam băi separate pentru băieţi şi pentru fete, iar dimineaţa, pentru a păstra atmosfera cazonă, am ieşit de bună voie la înviorare pe ,,platoul adunării pentru raport”.

Cabana Pionerska.

Ne pregătim singuri micul dejun la bucataria cabanei, luăm doar rucsăcei de tură şi ieşim pe rând în drumul asfaltat. Drumul pe care am urcat în munte plecând de la Sapareva Banya mai urcă puţin până la staţia de telescaun, după care se înfundă.

Pe o lungime de 2163m, telescaunul ne ridică de la 1585m alt. până la 2100m.

Sus ne aşteapta o cabană pustie, dar şi o vreme impecabilă.

La intrarea în traseul Circuitului Celor 7 Lacuri. E ora 9,30, circa 18-20 grade C, cer senin, vânt zero, aparatul foto cu un card de 2 giga şi doi acumulatori plini-ochi.

În piept nelipsita insignă a Asociaţiei Carpaţi. Din acest punct de vedere eu mă consider un fel de starover lipovean, din cei care ţin pe vechi. Adică cu Carpaţi.org, în vreme ce toţi colegii mei gălăţeni poartă insigne şi tricouri ale Asociaţiei Mecanturist-Galaţi.

Avem în minte o foarte vagă idee despre ce ne aşteaptă în acest Circuit… Adică dispunerea a 7 lacuri glaciare pe diferite terase, pornind de la altitudinea de 2095 la lacul cel mai de jos, si până la 2535m la lacul care ar părea că stă agăţat pe Vârful Negoiu.

Deocamdată urcăm doar spre o treapta mai înaltă. Lacurile nu au început să apară în peisaj.

În iarba bogată fotografiem flori de usturoi sălbatic, numit pe la noi prin Ardeal şi ,,ai”.

De pe marginea fiecărei terase urcate ni se deschid perspective noi.

Fiind în stare acum să facem o comparatie cu Munţii Pirin, constatăm că Munţii Rila sunt mult mai deschişi, cu spaţii mai mari, culmi ceva mai domoale şi parcă cu mai puţini bolovani.

O puştoaică de prin partea locului, interesata de ce se scrie pe aici despre rezervaţiile naturale din ţara ei.

Mai fotografiem şi câteva bumbăcăriţe, plante iubitoare de umezeală, întâlnite şi pe la noi în zonele cu turbării, şi prin lacurile de munte colmatate (lacul de mai sus de L.Vulturilor din Siriu).

Primul lac întâlnit se cheamă Dolnoto (Lacul de Jos). Aici el se află la altitudinea de 2095m., iar emisarul său se îndreapta spre sud.

De amintit că apa din toate cele 7 lacuri formează mai jos Râul Dzherman (Râul German), afluent al Râului Struma. Acesta din urmă o ţine tot spre sud, trece în Grecia şi se varsă în marea Egee.

 

Un fel de anemone pestriţe.

Mai sus observăm o a doua cabană pustie. Apoi vedem mai bine că ea se află pe malul Lacului Ribnoto (Peştele).

Acesta se află la altitudinea de 2184m, are o suprafaţă de 3,5ha şi o adâncime de 2,5m.

Privind din alt unghi vedem acelaşi Lac Ribnoto şi mai în spate Vârful Haramiato de 2465m alt.

Căldăruşe galbene pe malul Lacului Ribnoto.

E chiar bine să ai un fotograf bun în familie…

Să vedem şi echipa noastră din Circuitul Celor 7 Lacuri: Doru Stoica, Adi Petroiu, Vasile Gavriliţă, Doina Popa, Edi Munteanu, Alexandra Ghiţă, Laurenţiu Popa, Dan Popa şi cu mine 9.

Dacă se cheama Lacul Peştelui înseamnă că aici se şi poate pescui. Sau chiar se poate prinde peşte cu mâna. Gata, Vasile, aruncă roşioara înapoi în apă!…

Traseul Circuitului… e marcat cu punct roşu şi nu e deloc dificil să urmăreşti poteca ce te poartă de la un lac la altul. Nu ştiu dacă e la fel de simplu şi pe timp de ceaţă.

Haideţi să mergem mai sus!

Irizaţii ,,contre jour” pe undele Lacului Trilistnika (Trifoiul). Se numeşte astfel datorită formelor crenelate ale malurilor sale.

Aici ne aflăm la altitudinea de 2216m

Un adăpost de piatră situat în amonte de Lacul Trifoiul.

Oglinda Lacului Trilistnika văzută într-o alta lumină.

Mai sus ajungem pe malul Lacului Bliznaka (Geamănul). Acest nume îi vine de la faptul că vara, la ape scăzute, în partea sa de mijloc apare o punte de uscat, astfel că lacul se desparte în două ochiuri de apă ,,gemene”.

Luat pe deantregul, Lacul Bliznaka are suprafaţa cea mai mare dintre toate cele 7 lacuri, el întinzându-se pe circa 9,8ha şi având o adâncime de 27m.

Aici ne aflăm la altitudinea de 2242m.

În spate se vede acelaşi Vârf Haramiato de 2465m alt., vârf pe care l-am văzut şi de pe malul Lacului Ribnoto.

Ia să vedem… Fundalul verde al lacului Geamănul e numai bun pentru a realiza nişte schiţe de portrete…

Sigur că da… Iată.

Pentru a vedea întreaga suprafaţă a Lacului Bliznaka trebuie să urcăm ceva mai sus.

Acum se vede mai bine forma sa alungită şi zona din mijloc, despre care se spune ca desparte lacul în două pe timpul veri, la vremea apelor mici.

Flori şi la Lacul Geamanul.

Poza de grup de deasupra lacului Bliznaka (Geamănul).

Aici vedem şi un hotel din acelea ,,all inclusive”, foarte ieftine, care au dus faima Bulgariei printre români… Deocamdată doar Bulgaria doarme aici.

Dacă până aici nu am întâlnit prea mulţi turişti, se pare că deabia acum pătrundem pe ,,autostrada” muntelui.

Asta înseamnă că trebuie să existe şi o altă cale de pătrundere în Circuitul celor 7 Lacuri.

De aici în sus poteca e însoţită şi de marcajele bandă roşie şi bandă albastră. La aceasta altitudine, pe dosurile muntelui, stau agăţate câteva zăcători de zăpadă.

Vasile iniţiind oarece prietenii cu localnicii.

Chiar şi o ,,blondă” întoarce capul după ,,neamţul” nostru.

(Zice că după multă vreme se întâlnesc măgarul şi calul, foşti colegi la Liceul Sportiv. Se bucură calul: ,,Ce faci, frate, nu te-am văzut de o sută de ani!… etc. etc. Hai pe la mine pe acasă să bem un şpriţ!”

Fără prea multă tragere de inimă măgarul se lasă dus.

La cal ce să vezi: vilă, iar prin toate camerele numai tablouri cu diplome prinse pe pereţi, medalii agăţate în cuie şi jerbe rotunde cu flori ofilite… Calul fusese mare campion.

Cu acelaşi sictir bine disimulat , măgarul se simte dator să-şi invite şi el prietnul acasă.

La măgar ce să vezi: o cocioabă de chirpici, în patru pari… Pereţii goi. Doar o fotografie cu o zebră.

,,Cine e ,,dungata”? face calul cu ochiu.

,,Nu e nicio ,,dungată”, în poză sunt eu în vremea când jucam la Juventus Torino.”)

În faţa ni se ridică pereţi şi vârfuri masive, greoaie…

De pe la jumătatea pantei Doru priveşte în urmă la lacurile Geamănul, Trifoiul şi Peştele.

O fotografie cu purtătorul de drapel: Adi Petroiu.

Mult roz şi pentru viitorul Bulgariei…

De aici de sus vedem că fotografiile cu caii le făcusem pe malul Lacului Babreka (Rinichiul). Acum, după ce am urcat coasta muntelui putem să ne dăm seama de ce lacul poarta acest nume.

În circul cel mai de sus e Lacul Okoto (Ochiul). Suntem la 2440m alt.

Numele lacului vine de la transparenţa desăvârşită a apei şi de la culoarea sa verde.

Pe malul lacului nimerim la o şedinţă de… concentrare şi contopire cu spiritul muntelui… Doar vântul şuieră arar pe după ureche…

,Dar ritualul poate fi şi un demers laic.”

,,Pelerinul vine de pe drum cu aşteptări mari”.

,,În întâmpinarea miracolului, pelerinul vine cu propriile sale eforturi.” …Şi ce eforturi.

Acum e uşor să preiau în jurnal câteva idei din introducere, dar la faţa locului, după ce m-am fâţâit o vreme cu aparatul foto printre pelerini, m-a surprins ,,instructoarea” cu o privire severă, că am zis că am băgat-o pe mânecă…

Pornim la drum pentru a ajunge şi pe reduta cea mai înaltă a Circuitului…

Vedere de mai sus, cu lacurile Ochiul şi Rinichiul.

Dacă jos atmosfera era neclintită, aici, pe vârful muntelui sufla vântul cu putere.

Ne tragem puţin sub culme, mai la adăpost şi ne asezăm să privin culorile Lacului Babreka.

Se distinge o cărăruie pe versantul nordic al Vârfului Haramiato.

O imagine nu tocmai grozavă cu cel de-al şaptelea lac, Lacul Salzata (Lacrima), aflat la altitudinea de 2535m.

Lacul are o formă ovală, puţin ascuţită la unul din capete, întocmai unei lacrime gata să se desprindă de pe geana de jos…

Poza de vârf. Şi pe fundal cu 4 din cele 7 lacuri vizitate.

Pe vârf ne prind din urmă şi pelerinii veniţi cu înalte treburi spirituale până pe malul Lacului Okoto.

Intrăm în vorba cu ei şi aflăm că sunt cu toţii cehi.

Despre noi şi-au dat seama că suntem români şi ar fi curioşi să afle şi cam de pe unde suntem, din România.

Apoi e rândul nostru să fim încântaţi când ei ne spun că au auzit de oraşul Galati, şi mai ştiu că aici e şi un mare şantier naval pe malul Dunării.

După schimbul de amabilităţi cu cehii ne dăm seama că noi încă nu am mâncat pe ziua de azi, aşa că ne pornim sa coborâm spre Lacul Okoto, unde se vede că e soare şi poate nici vântul n-o să mai bată ca aici.

Transparenţa Ochiului.

Mâncăm din conservele noastre preferate şi avem şi câte o bere la doză. Când ne ofeream unii altora prăjiturele şi pătrăţele de ciocolată, tresărim deodată când auzim trosnitura aisbergului de pe malul celălalt.

Era frumos să se prăbuşească toată gheaţa în apa lacului şi să producă un tsunami…

Se aud chiuiturile a două persoane aflate pe vârful de pe cealaltă parte a lacului.

Probabil că de la greutatea lor s-a crăpat gheaţa de lângă suprafaţa apei.

Continuăm coborârea având în faţă, spre sud, dincolo de munte, localităţile de pe valea Râului German.

Indicatoare turistice pe malul Lacului Babreka.

De la Lacul Rinichiul hotărâm să prindem marcajul bandă roşie spre cascada şi cabana Skakavitsa (Scacaviţa)

Poate că aceasta e adevărata poartă de intrare spre lumea celor 7 lacuri.

Mergem lejer, în plimbare, pe întinderea nesfârşită a unui platou de nivelare.

Spre dreapta (sud-est) se disting (cu teleobiectivul) câteva creste stâncoase din Rila Centrlă.

Ţinem marcajul drept înainte.

O coroană a bucuriei înălţată pe platourile înalte ale Munţilor Rila.

La capătul dinspre est al platoului întâlnim un grup de tineri sportivi ruşi.

O lumea a inocenţei păstrată, orice ar fi, peeentru coopii… Într-un imperiu aflat într-o permanenţă nelinişte…

Mai jos consultăm harta şi butonăm gps-ul pentru a ajunge la Cascada Skakavitsa. Facem stânga şi ne îndreptăm spre valea care trebuie să fie între noi şi pereţii din faţă.

Cascada e undeva dincolo de brazii din centrul imaginii.

Ea a putut fi văzută doar de sus, pe porţiunea în care apa începe să cadă peste streaşina de stâncă.

Mai jos ar trebui să fie un gol de vreo 90m.

Dan rămâne împreună cu mine puţin mai în urmă pentru câteva exerciţii de admiraţie şi câteva fotografii cu partea de sus a rezervaţiei naturale.

La întoarcerea de la cascadă vedem lângă potecă o floare de sângele voinicului.

Constatăm că are şi un suav parfum de vanilie.

Alte flori, pe care le-am întâlnit şi prin Circurile Mălăieştiului.

Şi o alta, pe care o vedem pentru prima dată.

Apoi ne uităm din nou spre zona înaltă cu Rila Centrală.

Parcă pe unul din vârfurile cele mai înalte ar aparea ca o construcţie. Să fie acolo Vârful şi Cabana Musala? Oare aceea să fie provocarea pentru a doua zi?

Ajungem la nivelul pădurii. Mai întâi străbatem o zonă cu molid, apoi locul acestuia e luat de exemplare masive de pin roşu.

Totdeauna pădurea de pin e aridă, fără prea multe flori ori ciuperci pe pătura uscată de ace căzute pe jos.

După mai bine de un ceas de mers prin pădure ajungem la Cabana Skakavitsa 1876m alt.

Cascada omonimă, văzută acum din faţa cabanei.

Chiar şi o anexă a cabanei Skakavitsa pare demnă de toată încrederea.

În sala de mese a cabanei mari privim colecţia de tablouri cu fotografii vechi, prezentând generaţii trecute a unor cluburi alpine din zona Munţilor Rila.

După o bere rece, sorbită stând pe scaunele înalte ale barului, la schimburi de amabilităţi cu cabanierul, un tip cu barbă şi plete, cu tricou negru, de rocker, continuăm  coborârea prin pădure.

Harta ne cam joacă în faţa ochilor şi găsim că o scurtătură marcată cu bandă verde ne-ar scoate mai rapid la Cabana Pionerska.

Noroc cu un indicator care ne liniştea că până la Cabana Panichishte mai avem 1,5h.

Înapoi la banda roşie…

Pierdem vremea pe coclauri… şi câtă treabă ne aşteapta pe noi la cabană…

După un program administrativ, în urma căruia a rezultat 2-3 culmi de rufe întinse între copacii de pe marginea platoului de adunare, trecem la un program cultural, cu vin îmbuteliat şi seminţe aduse de acasă.

Dimineaţa, odată cu zorii, ne trezeşte răpăitul ploii pe tabla acoperişului.

Sărim din pat: rufele…

Dar Adrian ne linişteşte din vârful patului, unde îşi butonează în tăcere smartfonul: rufele le-am strâns eu după primul fulger… Şi ca dovadă, vedem că încă mai are frontala prinsă pe cap. Bineînţeles că acum nu mai e aprinsă…

Cădem din nou în pat, de data asta de deznădejde: şi cu Musala noastră de astăzi cum rămâne?…

Când am ajuns la baza muntelui, în localitatea Sapareva Banya (numită în trecut şi ,,German”. Ce o fi având bulgarii ăştia cu Germania asta?!), deja vremea se făcuse frumoasă.

Mergem să vedem izvorul termal cu temperatura de 103 grade C.

După perioade mai scurte de un minut, izvorul ţâşneşte printre nori de aburi fierbinţi.

Se pregăteşte…

Şi iată gheizerul fierbinte!…

Studiem aceasta periodicitate repetată cu o precizie de ceasornic, dăm ocol ,,monumentului” împinşi de o mistuitoare lipsă de încredere… şi băgăm de seamă că, într-adevăr, sub soclu se ascunde o instalatie hidraulică, cu manometre şi cu tot felul de racorduri de ţevi.

Păcătuim prin a crede că gheizerul nu e decât o făcătură tehnică.

Mai înainte afirmam convingerea că în natură nu prea există miracole. Chiar dacă oamenii şi le doresc, ei fiind, prin natura, lor fiinţe impresionabile.

Pe noi Munţii Rila ne-au impresionat plăcut. Am urmat cu deferenţă ritualul parcurgerii Circuitului Celor 7 Lacuri… Dar, se pare că asta nu ne-a făcut… mai buni.

Altfel n-ar fi trebuit să suspectăm izvorul termal…

Trebuie să ne mai lucrăm…