Doar zidurile groase, de cărămidă roşie, din jurul Porţii Aksarai mai amintesc de gloria trecută a Constantinopolului.
Acum se patrunde uşor în Bizanţ, pe o autostradă cu trei benzi pe sens.
Dincolo de Laleli iş Merkezi ajungi la Universitate. Zidurile sure, de această dată, înnegrite doar pe la încheieturi, amintesc de anii de glorie ai celui de-al treilea Imperiu, anii când ora exactă în ştiinţă şi civilizaţie europeană se dădea de aici, de pe malurile Bosforului.
Caut cu privirea la puţinele studente care se îndreaptă grăbite spre necuprinderea oraşului. Îmbrăcate sobru, dar de o eleganţă venită parcă din interior, se simt admirate nu pentru gingăşia feminină, de care turcoaicele nu prea dau pe-afară, cât pentru preţuirea ca de nestemată de care se bucură în familie şi societate.
Mă întreb în ce domeniu ar putea excela aici o femeie, într-o lume exclusiv a bărbaţilor?… Istorie, filosofie, stiinţe sociale?…
E ora dimineţii în care muezinul Moscheei Bayezid Camii cheamă tânguitor pe credincioşi la prima rugăciune din zi.
Fac un ocol pe după zidurile sfântului lăcaş, urmărit de glasul ce vine din difuzoarele de peste tot.
Câţiva platani bătrâni mărginesc esplanada de marmură. Doua-trei trepte şi cobor la caldarâmul ros din faţa Bazarului Vechi sau Bazarul de Aur. Old Bazar ori Gold bazar…
Intru prin porţi metalice de culoare verde, scorojită ca spre o speluncă umedă.
Dar nu, dincolo de arcada de piatră mucedă se deschide un labirint luminat orbitor şi străbatut de un vânticel racoros, total nefiresc, deci venit dintr-o instalaţie de climatizare.
Apoi simt că ameţesc tot privind splendorile din vitrinele luminate mult peste puterea soarelui, într-un exces evident.
Înşirate pe sfori agăţate chiar lângă geam, brăţările formează adevărate ,,tuburi” de aur sclipitor. Pe gâturi de manechin se aştern coliere moi, dar grele de atâtea pietre preţioase, iar pe tăvile căptuşite cu catifea roşie stau bine fixate inele, cercei şi ghiuluri mari cam de neam-prost.
E aur scump, aur alb, aur argintiu şi chiar aur albastru… Cu pietre preţioase şi chiar cu diamante.
Jupânii pândesc muşterii mai din spate, dintr-un semiîntuneric ce-i face să pară nişte păianjeni uriaşi ce stau cu ochii la zburătoarele naive…
Nu se deranjează să-mi adreseze vreo invitaţie. Nu par a fi nici neamţ, nici american, nici japonez… Pentru d-alde noi, românii, ruşii, polonezii, e aur destul şi la Galata Bazar…
Ies prin celălalt capăt al labirintului şi-mi simt obrajii îmbujoraţi, aşa cum ni se întâmplă de fiecare dată în preajma aurului.
Cred că lucrul ăsta îl ştie si turcul bătrân care îmi oferă un pahar cu limonadă gălbuie, dar foarte parfumată. Are în spate un ,,alambic” metalic şi când se înclină adânc în faţa clientului, pe ţeava lungă şi încovoiată ca un gât de lebadă, porneşte să susure un şipoţel de limonadă.
,,On beş … turchiş lira!”
Îi întind pumnul cu mărunţis şi omul îşi alege, în modul cel mai cinstit, cele 14 000 de lire turceşti.
Cobor spre Marmara pe străduţele înguste ale cartierului Fatih.
Fiecare intersecţie înclinată devine o mică piaţă. Toate prăvăliile au marfa în drum şi abia mă strecor printre sacii umpluţi cu vârf cu mirodenii de toate neamurile.
Apoi mirosul de cafea abia măcinată mă urmăreşte o vreme. Uit de el doar când un negustor mai tânăr ia o smochină din vârful unei piramide perfecte şi mi-o ofera cu un gest teatral.
Nu mă lasă să refuz, iar când îi mulţumesc mă ,,citește” imediat: ,,A, rumânski…haraşo!”
Mai jos trec prin dreptul magazinelor cu arme de foc, şi din cele pentru panoplie, dar şi cu pistoale noi, adevărate.
Nimeresc în apropiere de Podul Galata, cel de peste Cornul de Aur şi nu pot rata delicatesa pentru care văd ca şi turcii coborâtori din merţane negre se amestecă printre plebei.
Un băietan de 10-12 ani mă trage la mesele lui, două improvizaţii rotunde din tablă albă. Pe o lipie neaşteptat de pufoasă îmi aşterne o scrumbie fierbinte, luată direct de pe grătar.
Apoi sunt şi mai uimit când scoate un ,,Efes” rece dintr-un frigider scund, dar dolofan, ca un ,,Fram” din vremea bunicii.
,,Ichi marchi! Bir marc, bir marc…” Şi-mi arată: o marcă scrumbia, o marcă berea…
…Şi cum să nu fie gustos peştele, când fratele mai mare vine de pe pod cu undiţa într-o mână şi cu scrumbia în alta…
Pe seară ne regăsim la microbuzul cu număr de Galaţi ce ne aşteaptă în Aksarai.
Unul din băieţi întârzie şi şoferul hotărăşte să meargă la hotelul dinspre mare unde ştie că acesta ,,lucrează”.
Claxonează şi pe dată la ferestre apar mulţime de fete tinere care ne fac cu mâna deîndată ce recunosc maşina. Ai zice că eşti în complexul studenţesc de pe Domnească şi că studentele venite din provincie aşteaptă pachetele cu zacuscă şi gutui trimise de părinţi.
Am înţeles repede că aici lucrurile sunt puţin diferite.
Şi cu atât mai bine, căci la o adică ,,studentele” de aici ar fi mai drăguţe cu mine decât nesuferitele de la Chimie alimentară din Căminul F.
