“A fost odată ca niciodată”, nu e bine.
“ Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc… la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, nooo, plagiat clar!
De fapt totul a inceput cam aşa:
Cam prin ’78, vanător aflându-mă prin pădurile patriei,

dragostea de munte încolţea în mine precum grâul din ogor.
Încet, cu paşi mici, mai cu telecabina până la cota 1400,

mai pe poteca, se cristaliza în mine, o pasiune ce va rezista decenii.
Anii au trecut, dar intrebarea : ce-o fi după pădurile de dincolo de gara din Sinaia ?
Se spune că nimic nu e întâmplător şi că lucrurile se limpezesc când şi cum vor ele.
După vreo 35 de ani, lucrurile aveau să se lămurească.
Se anunţă o tură în muntii Grohotiş, dar vremea ne e potrivnică, aşa că se hotărăşte ad-hoc o altă tură după ce vremea se va îmbuna.
Priveam pe geam, din goana maşinii, răsăritul ce se iţea,

în splendoarea lui portocaliu-roşiatică, gândind cu nostalgie la zilele petrecute pe munte.
Mereu întoarcerea acasa, grea, introspectivă şi retrospectivă, se petrece la apus, acum o nouă zi începe, o altă aventură se încheie.
Zorii mă trezesc înaintea ceasului. Mă pregătesc de tură. Sorb ceva mai alert ca de obicei ceaiul de dimineaţă. Trebuie să fie o tură perfectă.
Ieşim din bloc pe la jumătatea orei 6. Senin. Aer răcoros, primăvăratic.
In gara, soarele naştea modele vesele de lumină pe podea. Un porumbel îndrăzneţ, pigulea firimiturile oferite de cei ce aşteptau venirea trenului.

Luăm bilete şi ne aşezăm privind la şugubăţul porumbel. Liniştea e spartă doar de automatul de cafea, licoarea ce înviorează pe cei ce merg la muncă. Noi astazi avem alte planuri. Să cucerim Muntele !
Cele “n” companii ce folosesc acum calea ferată ne fac o gluma cam proastă şi trimit un tren similar cu al nostru, la linia 3, noi trebuind să urcam în tren la linia 1. Două drumuri rapide în gară pentru lămurire, apoi ne calmăm.
Coborăm în gara Sinaia

şi mergem în direcţia corect geografică, dar greşită tehnic. Prahova poate fi trecută doar pe un pod din aval.
Gata. Am intrat in traseu!

„Valea rea” debutează cu un drum forestier larg şi bine întreţinut. Mergem câţiva kilometri pe drumul forestier, în răcoarea padurii, cu zgomotul apei pârâului în stânga. Apoi valea a început să se deschidă şi deja se vedea creasta unde va trebui sa urcăm.

Părăsim drumul forestier care devenise o potecă mai largă, apoi trecem pârâul şi ne îndreptăm spre stânga, pe o potecă de grohotiş.

Poteca se deschide treptat şi vedem pe unde ne vor purta paşii.

Grohotişul devine tot mai anevoios de parcurs, în faţa noastră muntele formează un amfiteatru.

Facem un mic popas, ne refacem rezervele de apă, apoi ne uităm să vedem pe unde să abordăm panta spre creastă. Deja lăsăm în urmă Valea Rea şi grohotişul care ne-a cam chinuit puţin.

Începe urcuşul dar privirea ne e încântată de multitudinea de stânjenei şi narcise.



Narcisele erau un obiectiv al turei de astăzi, aici fiind o zonă protejată.
Urcăm, privim spre creastă, unde vom ajunge peste ceva timp.

Primăvara vine mai greu prin zonă, copacii fiind fără frunze.

Încă ne mai însoţesc narcisele, ce mai îndulcesc greutatea urcuşului.

Valea Rea rămâne în urmă, deja de sus abia se mai distinge.

Ne luăm rămas bun de la narcise,


câştigăm în altitudine, orizontul se deschide,

creasta pare aproape,

dar mai e de urcat, aşa că hotărâm să luăm panta mai în lung, îndulcind urcuşul.

Întâlnim primele genţiane,

apar şi Bucegii,

mai o floricică,

mai un petic de zapadă care a întârziat apariţia unor brânduşe.


În sfârşit am ajuns în creastă!
Bucegii,

culmea Zamora şi Postăvarul în fundal.


Şi Valea Rea în splendoarea ei.

Sper ca norii din Bucegi să nu vină spre noi.

Acum ca suntem în creastă, drumul e uşor, un drum de atv, apoi vom merge pe un drum auto ce va şerpui mai mult pe curbă de nivel, ocolind vârfurile.

Norii nu ne lasă încă să vedem vârfurile cele înalte din Bucegi.

Un moment de repaus, o mică sedinţă foto.


Nu aş fi bănuit că după pădurile dese de dincolo de gara din Sinaia, orizontul se deschide aşa frumos!

Se arată uşor şi Sinaia de după picioare de munte împădurite.

Îi spuneam lui Gigi, cel care a făcut posibilă această tură, că eu nu aş fi organizat tură aici, de obicei prefer creste mai spectaculoase. Dar realitatea peisajelor din jur aveau să mă contrazică profund.

O genţiană care pare fragilă, dar de fapt puternică, crescând în condiţii vitrege, răsărind chiar printre pietre.

Orizonturi largi şi creste cât vezi cu ochii.


Norii se ridică deasupra Bucegilor,

lăsându-ne sa-i admirăm în voie.

Se văd deja Crucea Eroilor de pe Caraiman şi releul de pe Coştila.

Avem de sus Sinaia ca-n palmă.

Apoi privim spre valea Doftanei.

Şi cu ochii roată peste munţi.


Drumul ne face uşor mersul,

privim şi spre munţii Grohotiş.

Găsim un alt pâlc de brânduşe.

Ce-aş fi ratat dacă nu mergeam în tura asta!


Şi iar puzderie de genţiane, acum văzând cele mai multe de când merg pe munte.

Apar în vale şi localităţile din valea Doftanei.

Frumoasă zonă!



Şi-un pic de culoare!

Cum drumul mi se pare că ocoleşte cam mult, pe gps găsind o variantă mai scurtă, propun să mai scurtăm din coborâre.
Deja se vede un pic din Posada, destinaţia noastră si Comarnicul.

Flori frumos şi intens colorate ne întâmpină lângă potecă.

Odată identificată poteca de coborâre, cu valea Prahovei în faţă, începem ultima porţiune din aventura de azi.

Ajunşi la o margine de pădure, poteca de pe gps părea că ne duce rău, căutăm să gasim direcţia cea bună, bălăurim puţin, dar tot tehnica ne duce pe drumul cel bun.
Dăm de un izvor şi ne luăm apa cea necesară, rezervele fiind terminate cu puţin timp în urmă.
După o scurtă „ceartă” cu câinii de la o stână, ne întâlnim cu ciobanul care ne îndrumă spre porţiunea ce o mai avem de coborât.

Deja diferenţa de nivel se pierde şi intram iar în racoarea padurii.

Un pâlc de pădure plin de leurdă înflorită face aerul din jur să miroasă a usturoi.

Găsim drumul forestier ce ne scoate după câteva serpentine la drumul naţional.
După atâta linişte, furnicarul de maşini grăbite face cam brusc contactul cu „ civilizatia”.
Vedem de sus gara din Posada dar cum coborâm? Mergem pe şosea câteva sute de metri şi „ghicim” o potecă cu o scară ce ne duce chiar lângă gară. Ei şi-acum unde bem o bere?
Din păcate în jur nici o posibilitate. Ce fel de gară fară bar? Mă resemnez şi aşezaţi pe treptele peronului, privim la viaţa molcomă din zonă.
Câţiva localnici care işi faceau de treabă cu un pet de bere, un cocoş cu găinile lui, un pisic jucăuş dar sperios şi doi copii care în lipsă de ocupaţie s-au urcat intr-un tren să se plimbe.
Şi cam aşa se incheie aventura de azi, bucuros fiind că am dezlegat misterul culmilor de dincolo de pădure.