Cheile Vârghişului – Poveste în straie de iarnă

Anul 2016, ziua 30 din luna a 12-a

Obiectiv:

Cheile Vârghişului

Participanţi:

Ştefan Dumitriu, Costi Csaba şi Alex Grigoraş

Text şi Poze:

Alex Grigoraş

Dependenţa de munte pentru unii este un viciu mai greu de lăsat decât orice alt viciu. De băutură ori ţigări, de regulă, te laşi instantaneu de frica apropierii judecăţii, când, luându-şi privirea de la ceas, îţi spune doctorul zâmbind cuvintele magice “o să mori !”.  De dragoste fizică te laşi singur, cu trecerea anilor eşti forţat de viaţă să îţi urci sculele în pod. În timp, dacă nu ai ajuns încă senil, ajungi să te bucuri doar de cea platonică. Şi de amintiri, dacă nu ai fost lovit de boala uitării. De prafuri te laşi, în cel mai fericit caz, doar dacă te saturi de adrenalina oferită de sirenă. Mă gândesc că şi munca este un viciu, însă acesta este un viciu forţat. Oarecum nedorit. Plăcere mai mare că statul degeaba, şi să ai cu ce, că bine mai sună, e mult prea efemer pentru cotidian. Totuşi, munca este o necesitate fundamentală, pe care o lăsăm doar atunci când închidem ochii şi care îţi asigură în parte, îndeplinirea viciilor.

Vorbind în nume propriu, mersul pe munte reprezintă viciul principal pe care l-aş dori să îl las scris cu literă în testament, până la ultima suflare, până atunci când ceasul va sta definitiv. Şi sincer, dacă aş putea, aş lua acest viciu şi dincolo de nori. Dar mai realist fiind, poate peste groapa marianelor. Nu contează. Important e că ştiu ce vreau.

Cu puţin înainte de sfârşitul unui an plin de evenimente, care într-un fel s-au altul mi-au pus la încercare gândurile, ajungând oarecum să mă bucur ca şi tratament, de orele multe peste program, mi-am propus să ajung într-o zonă dragă mie din Carpaţi.

Despre Cheile Vârghişului am mai scris. De altfel, mai am tras un jurnal de călătorie în bară, ce aşteaptă publicare, despre această zonă.

În această drumeţie de iarnă am plecat un moldovean, un ardelean cu influenţe de ungurean şi un muntean. De această dată nu a complotat nimeni la viaţa moldoveanului.

Baciul muntean a trecut prin Braşov în jur de ora 8.50, după ce a dat un ocol zdravăn cu caleaşca până la punctul de întâlnire din apropierea gării.

Am mers spre Feldioara – Măieruş – Belin – Micloşoara – Bara Olt – Vârghiş. Drum foarte bun, inclusiv iarna. Fără viscol. Şi fără zăpadă.

Din Vârghiş am continuat prudent pe un drum asfaltat, acoperit de un strat de zăpadă până la Centrul Turistic din Chei. Doar ultimul kilometru a avut ceva denivelări nemaifiind asfaltat.

Ne numărăm. Suntem toţi. Nu lipseşte nimeni din baladă. În loc de oaie un câine mai agitat latră în depărtare din curtea unei gospodării.

Intrăm în sanctuarul cheilor. Cu paşi mărunţi. Peisajul este surprinzător. E altceva faţă de ceea ce am mai văzut în altă perioadă a anului. În fapt, tot timpul e altfel. Niciodată nu poate fi la fel. Clipa ce azi o trăieşti e unică. Trebuie să te bucuri din plin de ea.

Apa Vârghişului e prinsă sub prag gros de gheaţă. Ici colo câte un ochi să poată respira.

Ne facem simţită prezenţa. Din auzite, se spune că în vreme de iarnă un urs bătrân păzeşte aceste locuri. Cine îi tulbură somnul pe neprevăzute ar putea avea de furcă cu el chiar şi dacă ar fi plătit taxa de vizitare a cheilor. El are legile lui nescrise şi îmi voi călăuzi paşii prin chei ţinând seama de legile sale.

Ajungem la gura marelui portal de la Mereşti cunoscut şi sub numele de Balasz Orban. Ţepi uriaşi neuniformi, de cristal, străjuiesc intrarea. Nu oricine este binevenit, de aceea nici noi nu insistăm prea mult. Mai bine să ne fie trasă ţeapă decât să fim traşi în ţeapă.

De aici continuăm prin culoarul de cleştar. Păşim uşor pe gheaţă să nu se crape sub noi. Într-un fel, în zadar acest gând. Stratul de gheaţă e suficient de gros cât să te ţină până la primăvară.

De aceea, pe podeţe mergem doar de dragul unor poze la înălţime.

Urcând în amonte tot mai multe ochiuri în gheaţă apar, făcându-ne să ne retragem pe uscat, mai în siguranţă.

Uşor uşor ieşim din chei, îndreptându-ne spre platoul de deasupra cheilor de unde vom avea parte de belvederi ample asupra zonei înconjurătoare.

Prin nămeţi aproape de genunchi ne facem cărare până la capela tătarilor.

Tătarii sunt plecaţi demult. Nu avem grija lor.

De aici continuăm la punctul de belvedere asupra cheilor. Un contrast profund de alb, gri şi negru ne este dat să admirăm. Suntem şi de această dată încântaţi de ceea ce vedem.

După pauza de masă şi de contemplare asupra zonei, ne punem în mişcare prin pădure, pe poteca lupilor, cărare bătută de urmele căprioarelor, care ne va duce înapoi la intrarea în Chei, terminând tot traseul circuit în aproximativ şase ore şi jumătate.

Cam asta a fost ultima mea călătorie din anul 2016. Fără date tehnice. Doar gânduri aiurite aruncate pe hârtie. Mă bucur că nu sunt în ipostaza de a da examen, altfel aş fi picat. Aşa cum am mai picat şi alte examene în viaţă şi tot nu mă învăţ minte. Încăpăţânat mai sunt în ceea ce fac. Dar nu mă las. Am prea puţin de trăit ca să nu zâmbesc măcar odată în zi. Pentru că ziua bună se cunoaşte după zâmbet. Atunci… cu rucsacul burduşit cu de toate, voi zâmbi urcând prin munţi.

A fost frumos. Am terminat anul aşa cum l-am început. Sus prin munţi !

De asta e deosebită viaţa. Să te poţi bucura de ea, de tot ce îţi este dat să ai parte. Iar dacă ai familia şi prietenii alături, e şi mai frumos.

Ne auzim în curând cu alte poveşti !