Munții Trascău: Cheile Turzii, Cheile Vălișoarei, Piatra Secuiului

Motto: Dumnezeu ar putea fi ungur… De ce nu?

    Într-o Europă incapabilă să mai nască mituri, romănilor le place să creadă că ei chiar se hrănesc din acestea.

   Un mare mit e acela că românii din toate provinciile istorice au visat permanent să se unească într-un stat unitar.

   Nu ştiu dacă românii ardeleni chiar ardeau de dorinţa de a se lipi la un regat românesc cu un viitor nesigur şi în care nivelul de trai al populaţiei era sub standardele imperiului austro-ungar.

   Cei mai mulţi dintre români (80 la sută) erau neştiutori de carte la momentul Marii Uniri şi nici nu auziseră de ,,idealul naţional”.

   Conturată în căteva linii simple, opţiunea naţionalistă s-a format în biserica ortodoxă şi cea greco-catolică, aceasta din urma fiind cea care a înlesnit trimiterea la studii în Italia a multor tineri români din Transilvania, tineri care aveau să înţeleagă latinitatea şi continuitatea românilor. Aceştia aveau să formeze ,,Şcoala Ardeleană”, primul germen al naţionalismului românesc din Ardeal.

    Despre acestea şi despre multe altele aveam să aflu în tura de cinci zile pe care am făcut-o cu prietenii din ,,Mecanturist”-Galaţi în Munţii Trascăului în minivacanţa de 1 Mai. (S-a dovedit că în Trăscău e bine să ai şi un hepatoprotector…)

   Am plecat din Galaţi pe 30 aprilie, la ora 5 dimineaţa şi primul popas l-am făcut la Cetatea Rupea. (După ce la ieşirea din Târgu Secuiesc un indicator arăta spre Tg. Mureş şi spre dreapta şi spre stânga.)

   La intrarea în cetate, sub steagurile unei uniuni, ale unui stat şi ale uni ţinut, am facut cunoştinţă cu toţi membrii grupului: Mihai, Laurenţiu Popa, Andrei, Ingrid, Laurenţiu Drăguş, Smaranda, Sorin, Marilena, Nicoleta, George, Iuliana, Alexandra, Cornel, Costel (zice ca erau doi cerbi, slaabi… de unuia îi mai rămăsese doar coarnele de el, iar celuilalt i se vedeau coastele: ,,Salut Cornel!” ,,Salut Costel!”), Ciprian, Laurenţiu Cerchez, Laura, Carmen, Edi, Mariana, Cristi, Doina, Dan. Şi cu mine 24.

   În maşina lui Dan erau 4 cu numele de Popa (şi dacă şi Smaranda era Smărăndiţa Popii) breakul se va numi în aceasta tură ,,Catedrala Neamului”.

   Cetatea Rupea a fost ridicată în sec.14 pe Dealul Cohalmului (Dealul de Bazalt), pe locul unei vechi cetăţi dacice numită Rumidava şi pe care romanii cuceritori o vor numi Rupens (Stâncă).

   Un episod de reţinut din istoria Cetăţii Rupea a fost în anul 1716, când aici s-au refugiat supravieţuitorii epidemiei de ciumă.

Monumentul a fost reconstruit de curând şi a fost pus în circuitul turistic. Pe lângă excelenta aşezare în peisaj, locul se remarcă prin identificarea fiecărei părţi din cetate, cu turnurile avute în grijă de diferitele bresle de meseriaşi ai vremii.

   Oraşul Rupea văzut de pe zidurile cetăţii.

Bisericuţa de sub cetate.

   Din DN1, dincolo de Padurea Bogăţii, întâlnim o grămadă de indicatoare turistice spre biserici evanghelice fortificate situate în localităţi de pe firele de vale.

   Ne promitem că acestea vor constitui subiectul unei ture de la chiar începutul acestei veri.

    La Sighişoara lăsăm maşinile în partea de nord a cetăţii şi mai întâi urcăm pe o alee străjuită de copaci abia înverziţi, atenţi la mulţimea de păsări cântătoare şi încercând să le numim pe fiecare după ce i-am recunoscut cântecul.

   În cetate ne regrupăm în faţa Scării Acoperite a Şcolarilor. Aceasta a foast construită în anul 1642 şi are, uf!… 176 de trepte de lemn.

   Urcăm în partea de sus a cetăţii , la Liceul teoretic ,,Joseph Haltrich”, pe frontispiciul căruia încercăm să descifrăm o ,,zicere” în latină. (Cum o fi, frate, să înveţi la un astfel de liceu cu vechime de câteva milioane de ani?… Cand eu am terminat în a treia promoţie a Liceului de marină din Galaţi?…)

   Deloc pătrunşi de ,,atmosferă”, elevii aflaţi în pauza butonează telefoane şi ascultă Indila cu ,,Derrnier Dance” la megafoane.

   Foarte aproape de liceu se află Biserica din Deal. Aceasta este o biserică lutherană, cel mai valoros monument de arhitectură din Sighişoara, iar ca mărime, a patra biserică gotică din Ardeal.

În anul 1631 aici a fost încoronat Rege al Ungariei Gheorghe Rakoczi.

   Dincolo de biserică găsim un cimitir german, parcă puţin diferit de cimitirele turceşti părăsite descoperite de noi în Dobrogea…

   Aici aflăm istoria la ea acasă.

   În partea de jos a cetăţii ne atrage atenţia Turnul Pantofarilor. Desigur, e vorba de acei turişti care chiar şi în acele vremuri urcau pe munte neechipaţi corespunzător.

Catedrala ortodoxă din afara zidurilor cetăţii.

Biserica Mânăstirii Dominicane.

Prin Cetatea Sighişoarei.

Statuie cu chipul lui Vlad Ţepeş.

  Din Piaţa Muzeului (a Turnului cu Ceas) vedre spre Scara Acoperită şi Biserica din Deal.

Poza de grup de la Turnul cu Ceas.

   De la Sighişoara ne îndreptăm spre Târgu Mureş. Depăşim oraşul pe o centură ocolitoare şi după ,,arhitectura industrială” de la Luduş şi Iernut nimerim în păienjenişul de racorduri şi bretele al Autoastrăzii Transilvania.

   Mergem noi, zi de vară până-n seară, vreo 5km pe autostradă, după care ne strecurăm pe un drum îngust până la Cabana Cheile Turzii.

   Ne pregătim ca de o plimbare de seară şi pornim spre defileu prin acoperişul de verdeaţă al Pădurii Văpii.

  Cheile Turzii s-au format prin acţiunea apei asupra depozitelor masive de calcare jurasice ale Culmii Petreştilor.

   Specifice acestei vârste geologice sunt calcarele alb-cenuşii, care apar la lumina zilei pe ambii versanţi ai văii.

   La intrarea din aval se poate observa patul structural format din diabaze şi porfire frumos colorate în verzui şi roşu-brun.

   Fiind o margine a horstului Munţilor Apuseni, zona este formată din roci de evaporaţie: sarea (la Turda) şi gipsul. O varietate a acestuia, alabastrul, apare tot în partea de aval a Cheilor Turzii.

   (Ca inginer geolog îţi poţi găsi un loc de muncă şi în şantierul naval, pentru că aici se construiesc şi mineraliere.)

În peretele Turnului Sanşil vedem un căţărător pornit la treabă, ca şi noi, în fapt de seară.

Ceva mai încolo se pare ca un altul a avut el ceva echipament de protecţie, dar orişicât… pietroiul a fost cam mare…

   Pereţii întunecaţi ai versantului drept gata ,,să se pupe” cu cei din faţă, din versantul stâng.

În porţiunile mai alunecoase poteca e prevăzută şi cu un cablu de mână curentă.

Colţul Ascuţit şi Grota lui Hili.

  Munţii Trascăului îşi trimit spre Podişul Transilvaniei un pinten stâncos de circa 15km lungime numit Culmea Petreştilor.Aceasta este bariera de calcare în care Râul Hăşdate a săpat Cheile Turzii, iar mai spre NE Pârâul Racilor a adâncit sălbaticele Chei ale Turenilor.

   La sud de Culmea Petreştilor, peste apa Arieşului, se înalţă colţul Trascăului, numit în zonă şi Piatra Secuiului. Acesta este relativ izolat în peisaj şi aşezat în faţa înlănţuirii de culmi Bedeleu-Trascău-Râmeţi. E zona prin care vom merge noi în următoarele 3-4 zile.

   Cheile Turzii sunt declarate rezervaţie naturală încă din anul 1930, prin grija prof. Alexandru Borza de la Cluj.

    O floricică de Năpraznic (Geranium robertianum).

Alior. Laptele câinelui.

Aceasta nu mai ştiu cum se numeşte…

Călin.

?… (Phlox subulata.)

Ciucuşoara de stâncă. (Alyssum montanum).

   În partea din amonte a cheilor, acolo unde altă dată existau şi nişte mori de apă, facem dreapta si urcăm tare o diferenţă de nivel de peste 200m.

   În partea din amonte a cheilor, acolo unde altă dată existau şi nişte mori de apă, facem dreapta si urcăm tare o diferenţă de nivel de peste 200m.

   Localitatea Petreştii de Jos străbătută de Râul Hăşdate înainte de lupta sa cu piatra.

    Culmea Petreştilor, spintecată de Cheile Turzii, văzută de la înălţimea versantului stâng.

Poza de grup de pe Piatra Spânului 411m alt.

   Drumul de acces spre Cabana Cheile Turzii.

Pe platoul cu capete de strat de pe versantul stâmg.

   Ajungem la Remetea la lăsarea întunericului.

   Găsim repede Pensiunea ,,4 Anotimpuri” şi ne grăbim prin camere pentru a nu pierde niciun moment al ,,reprezentaţiei” din living.

   Se pare că peste noapte a plouat. Dar cine mai avea ochi sau urechi şi pentru asta…

    Dimineaţa, la ora stabilită suntem cu toţii în preajma maşinilor. Chiar şi doar din nerăbdarea de a vedea (revedea) Cheile Aiudului.

   Găsim repede Pensiunea ,,4 Anotimpuri” şi ne grăbim prin camere pentru a nu pierde niciun moment al ,,reprezentaţiei” din living.

   Se pare că peste noapte a plouat. Dar cine mai avea ochi sau urechi şi pentru asta…

    Dimineaţa, la ora stabilită suntem cu toţii în preajma maşinilor. Chiar şi doar din nerăbdarea de a vedea (revedea) Cheile Aiudului.

   De această dată căutăm marcajul punct roşu, pentru că ştim că acesta urmăreşte un traseu de parcurgere al cheilor pe deasupra versanţilor.

   De nicăieri apare şi un căţel rotofei, părând că are o singură dimensiune: raza.

   Mititel şi cu picioarele scurte, noi l-am asemânat cu un diavol tasmanian. Şi cum spunea Stefan cel Mare: ,,Aşa să-i rămână numele!”

   Şi, ca orice câine de la munte, abia aşteapta să facă o plimbare cu noi.

O vedere cu Cheile Vălişoarei luată de pe unul din versanţi.

   Ajungem pe cel mai înalt vârf de pe această parte a văii, dar se pare că înca suntem sub înălţimea versantului de pe partea cealaltă. Care pare atât de aproape…

Cheile văzute de pe vârful pe care am poposit noi.

Poza de vârf.

Versantul opus.

Pe care observăm un căţărător.

   De partea astalaltă a cheilor peisajul e mai molcom, dar la fel de frumos.

   O orhidee locală abia înflorită.

   Aproape de firul unei alte văi, vale paralelă cu cheile, ne orientăm spre stânga, pentru a ieşi cumva în localitatea Poiana. Cea care dă cel de-al treilea nume al cheilor.

   Coborâm printr-o livadă de meri şi găsim o potecă gata să ne scoată din nou în chei.

   Din drum căţelul ne-a părăsit, grăbindu-se să ajungă în chei, unde poate că îl ăstepta un alt grup…

   Din Cheile Aiudului ne întoarcem spre Remetea şi trecem din nou prin localitatea Vălişoara, cea care da cel de-al doilea nume al cheilor.

   Urmatorul sat, în care ne şi oprim, este Colţeşti. Care în ungureşte se numeşte

Torockoszentgyorgy.

   În primul moment îi suspectăm pe unguri că în denumirea localităţii au strecurat printre rânduri şi o mică înjurătură…

   Apoi înţelegem că această nesfârşită denumire s-ar traduce în româneşte astfel: ,,Sfântu Gheorghe de lângă Torocko”

   Spre stânga, sub poala Masivului Bedeleu, pe vârful îngust al unei klippe de calcar, stau aninate ruinele Cetăţii Colţeşti.

   Fortificaţia de piatră a fost ridicată pe la jumătatea sec.13, după ce tătarii pricinuiseră pagube însemnate localităţilor Trascău şi Sângiorgiu.

   Pe singurul turn rămas în picioare există o inscripţie care atestă că ridicarea cetăţii s-a făcut sub conducerea familiei Thoroczkay în sec.13.

   Încercăm să ne punem în pielea atacatorilor veniţi din stepe şi urcăm şi noi spre ziduri pe panta accentuată dinspre est.

De pe zidurile cetăţii aruncăm o privire spre Cheile Vălişoarei.

   În drumul spre turnul nordic suntem întâmpinaţi de o domniţă din viţa vechii familii maghiare.

Poza de grup de pe zidurile Cetăţii Colţeşti.

Turnul nordic şi zidul dinspre vest.

   Dar obiectivul principal al zilei avea să fie Piatra Secuiului, muntele calcaros de 1128m alt. Pe care abia aşteptăm să-l urcăm.

   Numele masivului vine tot din acele vremuri de demult, după ce secuii din localitate s-au adăpostit prin cotloanele muntelui în timpul marii invazii tătare din anul 1241.

   Peretele dinspre localitate este despicat în două de o vale adâncă, iar şaua largă pe care aceasta o naşte pe culmea principală produce un fenomen interesant: pentru locuitorii din partea nordică a satului soarele răsare de două ori în cursul aceleiaşi dimineţi, odată chiar în strunga de pe culme şi a doua oară de după vârful cel mai înalt al muntelui.

Localitatea Remetea (Torocko) este menţionată pentru prima dată în anul 1257, cu numele de Toroczcko, după numele nobilului maghiar din acea vreme care stăpânea locurile, familie nobiliară care a dat şi numele mai românesc al întregului masiv de pe rama estica a munţilor Apuseni: Munţii Trascăului. (Şi noi, care credeam că numele muntelui vine de la vreun rachiu local… De aici recomandarea cu hepatoprotectoare de la început.)

   Peste veacuri localitatea a cunoscut o deosebită înflorire, aici funcţionând numeroase mine (băi) de minereu de fier, topitorii şi ateliere pentru fabricarea uneltelor agricole. Astfel, pentru mult timp, localitatea a avut statutul de oraş.

   În prezent în sat mai locuiesc circa 1600 de oameni, din care peste 1500 sunt maghiari.

   Iar ocupaţiile de meşteşugari, ori de agricultori au fost abandonate în favoarea unui turism rural. De cea mai buna calitate.

   Dealtfel, stilul arhitectural al caselor ungureşti, văruite în alb şi cu ferestrele vopsite în verde, este specificat în lista patrimoniului mondial UNESCO.

Urcăm agale dealungul văii, sub soarele blând al după-amiezii de 1 Mai.

   Discutăm despre maghiari, despre saşi, despre românii din Ardeal, despre Marea Unire de la 1 decembrie 1918…

 ,,Treceţi batalioane române Carpaţii, ne-aşteaptă românii, ne-aşteaptă şi fraţii cu inima la trecător!…”

   Este uşor de înţeles entuziasmul românilor ,,regăţeni”.Dobândind Transilvania aceştia aveau totul de câştigat şi nimic de pierdut.

   Şi românii transilvăneni aveau de câştigat: ajungeau printre români şi scăpau astfel de administraţia ungurească. Dar aceştia aveau şi de pierdut…

   Pierdeu identitatea lor de locuitori ai Europei Centrale, faţă de identitatea ,,balcanică” de la Bucureşti.

   Chiar dacă doar ca o reprezentare mintală, ardelenii ştiau că sunt mai civilizaţi şi mai aşezaţi în ale vieţii decât fraţii lor de peste munţi. Intelectualii din Ardeal puteau fi întâlniţii în mai numeroase oraşe şi centre culturale decât cei din Regat, spiritul occidental pătrunzând aici dinspre Berlin, Viena si Budapesta, în vreme ce dincoace doar se simţea o uşoară influenţă franceză.

    Să zicem că ardelenii doreau o unire cu România, dar proiectul acesta era mai mult unul virtual. În Ardeal se dorea în primul rând autonomia Transilvaniei şi deplina egalitate cu germanii şi maghiarii.

   Între o Românie Mare şi o monarhie habsburgică transformată într-o confederaţie de naţiuni egale, transilvănenii ar fi ales confederaţia. Poate chiar o aderare a României la o confederaţie de state europene născută în spaţiul imperiului austro-ungar…

   Frapantă este şi coerenţa pe care armata austro-ungară şi-a păstrat-o pe frontul din Carpaţi, actele de trecere la ,,inamic” a românilor transilvăneni fiind extrem de rare. (Vezi ,,Pădurea Spânzuraţior” a lui Rebreanu.)

   Mai sus găsim şi izvorul pârâiaşului care, se pare, s-a învrednicit să sape această vale carstică.

   Ne răcorim cu apa abia ieşită din pământ şi continuăm să ne întindem la vorbă.

    Înfrângerea Austro-Ungariei în 1918 a dus la o precipitare a evenimentelor şi înclinarea lor într-o direcţie neaşteptată.

   Ungaria şi-a declarat independenţa faţă de Austria şi în această situaţie românii transilvăneni au optat din primul moment pentru alăturarea de Bucureşti şi nu de Budapesta.

   Datorită atitudinii sale defectuase faţă de toate minorităţile din imperiu, Ungaria a eşuat lamentabil în faţa istoriei.

   În schimb civilizata monarhie habsburgică poate că merita o soartă mai bună.

    Din preajma izvorului privim spre Remetea (Torocko) aşternută sub culmea mai înaltă a Masivului Bedeleu.

Istoria nu este o ştiinţă experimentală. Nu putem încerca să repetăm ,,experimentul” primei Uniri fără Mihai Viteazu, pentru a cunoaşte exact influenţa sa asupra istoriei. Aşa cum influenţează diferitele cantităţi dintr-o substanţă proporţia din amestec.

   Dar putem face acest lucru în imaginaţie. Lucru de care fug toţi istoricii.

   Cum ar fi fost dacă Mihai Viteazu domnea şi el vreo 47 de ani, iar ţara întregită de el în 1601 dăinuia până astăzi?…

    Un roz-bombon în neamul florilor ca de salcâm.

   Primul Război Mondial a fost dus de mari mase de oameni. La sfârşit, după atâta sacrificiu, omenirea a vrut să se bucure pe cât se poate de schimbările produse.

   A vrut democraţie. Iar democraţia înseamnă trei lucruri: suveranitate, libertate şi egalitate.

   În democraţie (şi nu numai) omul de rând deleagă suveranitatea sa unor conducatori.

   Până aici e bine. În schimb libertatea şi egalitatea se cam bat cap în cap. La Revoluţie oamenii respingeau libertatea propusă de Ion Raţiu şi doar pentru faptul că el nu era egal cu noi şi nu mâncase salam cu soia.

   La cealaltă Mare Revoluţie din Octombrie ţăranul rus, rămas atunci încă în feudalism, n-a înţeles ce e aceea libertate, aşa că s-a abandonat cu totul în braţele celeilalte ,,bonităţi”, egalitatea. …Şi aşa s-a născut comunismul.

   Sec. 20 a fost martorul faptului că oricare dintre dictaturi nu poate apărea decât într-o democraţie.

   Democraţie populară, cum se spunea la noi… Printre atâtea alte pleonasme ale ,,limbii de lemn”.

    O imagine a localităţii luată de pe platoul somital al Masivului Piatra Secuiului.

   Să vedem în ce raporturi se afla România cu Basarabia şi cu Transilvania în preajma Primului Război Mondial.

   Când guvernul lui Brătianu a decis intrarea României în război alături de Antantă, deci şi alături de Rusia ţaristă, se renunţa în fapt la recuperarea Basarabiei de la ruşi.

   Provincie românească asupra cărea se avea un drept incontestabil: aceasta fusese răpită Moldovei în 1812, retrocedată în 1856, dar din nou luată în 1878.

   În toate aceste perioade Basarabia fusese sub o conducere imperiala autocrată, dură şi supusă permanent ,,rusificării”.

   La fel, Bucovina fusese luată de către austrieci de la Moldova în anul 1775.

    În schimb Transilvania nu aparţinuse niciodată unui principat românesc. Şi, până una-alta, Ungaria era totuşi un stat de drept, parlamentar, în care majoritatea românească poate ca nu avea ea drepturi politice, dar avea biserică, învătământ românesc etc.

   Îi putem acuza pe ungurii din imperiul bicefal de discriminare etnică, dar nu şi de faptul ca ar fi răpit vreodată Transilvania de la România.

    De la izvorul amintit o altă potecă urcă spre şaua premergătoare a Colţilor Trascăului.

   Se pare că la coborârea de pe acel vârf panta este şi mai accentuată ca pe poteca de urcare.

   Deasemeni, pe acea potecă, dar spre baza muntelui, s-ar mai afla încă o fortăreaţă medievală, numită Cetatea Trascăului.

    În raport cu Primul Război Mondial România avea trei opţiuni:

    Să meargă alături de Germania (cum dorea regele Carol I), cu care avea un tratat încă din anul 1883.Să meargă alături de Aliaţi, riscând astel, chiar în caz de victorie, dar şi cu o Rusie victorioasă, să piarda Basarabia pentru vecie.Sa rămână neutră până la sfârşitul războiului.

    În acest ultim caz România s-ar fi prezentat la sfârşitul războiului cu o armată intactă şi cu toate mijloacele (economie, finanţe) pentru a face o unire puternică şi sănătoasă cu toate provinciile româneşti.

   Asta ar fi scutit ţara de atâtea victime omeneşti (orice localitate, cât de mică, are în piaţa din centru un monument cu eroii locului), dar şi de prevederile înrobitoare ale Tratatului de pace de la Bucureşti încheiat separat cu Germania la 7 mai 1918.

   Ironia istoriei a făcut ca la sfârşitul Primului Război Mondial să dispară şi Imperiul Austro-Ungar, şi Imperiul Ţarist şi astfel ca puteam să ne îndeplinim idealul naţional primind toate provinciile româneşti ,,gratis”.

    Centrul satului văzut chiar de pe vârful cel mai înalt (cu teleobiectivul).

   Dacă în alte Jurnale am amintit de izbeliştea pe care a găsit-o administraţia românească în Dobrogea după 400 de ani de stăpânire turcească, în Transilvania nu poţi trece cu vederea ordinea, civilizaţia, educaţia şi relativa prosperitate.

   Cum se obişnuieste aici, pe Carpaţi.org, îi trecem pe unguri, care au fost ,,administratorii” Aredealului vreme de 1000 de ani, la categoria ,,ne-au mai ajutat”…

     Cetatea Colţeşti văzută de pe Vârful Piatra Secuiului.

   Borna geodezică de pe vârful muntelui o găsim vopsită în culorile drapelului unguresc. Lucrul e repede observat, dar se pare că nu deranjează pe nimeni.

   Oricine poate pune oriunde steaguri, drapele, denumiri, culori etc. Natura, peisajele, florile, cântecul păsărilor (e clar ca ciocârlia cântă româneşte) sunt ale tuturor, fie ei maghiari, germani, englezi, cehi, români şi nu îţi trebuie şi act de proprietate ca să te poţi bucura de ele.

    Nicigând să fi vorbit noi pe vârf despre aşa ceva. Ne îndemnam să ne strângem pentru poza de vârf pentru că peste Bedeleu venea furtuna, cu fulgere stinse şi tunete depărtate.

   Se vede clar cum furtuna vine spre Colţii Trascăului, aşa că noi prindem platoul larg, usor înclinat, înspre sud.

   După mai bine de jumătate de oră de mers la înălţime vedem că ne apropiem de localitatea Colţeşti.

   După ce platoul somital, transformat la început de mai în veritabilă grădina suspendată, pare să se sfârşească uşor spre sud, sprânceana de calcar a Pietrei Secuilului mai are o ultimă svâcnire spre înălţimi. Un colţ singular pare să continuie creasta, dar poteca nu îl mai urmează.

   Cărarea pe care coborâm pare să ne depărteze şi mai mult de Remeta şi să ne scoată în satul Colţeşi.

   În cărare dăm si peste o ,,fiperă”. Care privită aproape drept în ochi, pare să capete dimensiunile unui şarpe boua…

   În Torocko ne oprim la un restaurant cochet, a cărei arhitectură nu iese din tiparul locului. Spus mai pe şleau, mâncăm un gulaş chiar în casa unui localnic, după ce acesta a pus camera din faţă la dispoziţia clienţilor.

   Tocăniţa ungurească e foarte gustoasă, cu carne de vită, găluştele de griş şi piper gata să-ţi iasă pe ochi…

    Pe înserat trecem pe la centrul de artizanat şi constatăm că vânzătorul nu ştie nicio boaba de română. Si nici de engleză, şi nici de rusă, şi nici de germană…

   Păi, şi noi, care scosesem fiecare tufla de câte 1 miliard de roni pentru a ne cumpăra magneţi cu imaginea satului…

   Pe dată ne amintim de grecul care stă în faţa tavernei şi, neştiind ce vânt te aduce pe la el, te ischiteşte în toate limbile pământului…

   Ei bine, neştiinţa n-are nimic de-a face cu amabilitatea.

   Cumpărăm ce ne trebuie, apoi omul nostru vine să ne arate vechi imagini ale satului Torocko, uşor de identificat.

   Şi o fotografie la fel de veche din Colţeşti. De fapt Torockoszentgyorgy. Bineînţeles.

Peisajul inconfundabil din Remetea surprins şi de un pictor.

   E zi de sărbătoare pentru toată lumea şi dacă peste zi cerul a fost năpădit de parapante şi motoparapante, acum toate terasele sunt pline de petrecăreţi maghiari. Peste zi am numărat în sat vreo 8 autocare cu număr de Ungaria.

   Becuri mari, agăţate în crengile pomilor din curţi, dau petrecerilor atmosfera unor nunţi de la ţară.

   In schimb piaţa din centru ramâne destul de pustie şi mai slab luminată.

   Totuşi din difuzoare nevăzute se ascultă la maxim Phoenix cu ,,Fată verde”, ,,Mugur de fluier” şi ,,Negru Vodă”.

    Ungurii să asculte muzică românească?!… E clar că e o capcană…

   Ne retragem spre casă cu grijă, mergând lipiţi de garduri şi ziduri văruite proaspăt… (!)

                      (va urma)

 Bibliografie: Lucian Boia-Primul Război Mondial